Noroc ca reflexele ne tin la suprafata. Nu stiu cum si despre ce sa scriu, iar chestia cu „serenity now” nu functioneaza. Gide spune in jurnalul sau ca cel mai bine e sa scrii la nimereala. Bine pentru cine oare?
Imi propusesem sa ajung la poneiul roz, la Eartha Kitt si la Ismael Alvarez (www.ismaelalvarez.com/galeria). Despre poneiul roz mi-e foarte incomod sa vorbesc de vreme ce ar trebui sa pomenesc despre toti paunestii, vacaroii, stiristii si stiristele Antenelor neamului, uniti in cuget, ignoranta si nesimtire pentru a ne spune ca nu sintem reprezentativi pentru cultura romana. Pentru a decide la unison ca una dintre foarte putinele institutii romanesti care s-a schimbat radical in bine, cica, nu-si face treaba cum trebuie. Hai sictir!
Despre Eartha Kitt nu-mi vine sa scriu. In absenta muzicii sale nu se poate spune nimic, iar Alvarez i-ar face pe toti „Gandea” Antenelor noastre sa creada ca Neagoe e mic copil pe linga ce-mi poate mie pielea…
Nu stiu cum si despre ce sa scriu. Nu scriu de obicei decit ca raspuns la interviuri sau texte fara pretentii pentru spectacolele proprii: „Buna seara, doamnelor si domnilor! In continuare ar fi trebuit sa urmariti o piesa intitulata You come to see the show and you’ll get an extra-burger! Tin sa va spun inca de la inceput ca eu n-am nimic de-a face cu aceasta piesa, asa cum, din cite se pare, nici autorul ei nu mai are. Numele meu e Mihaela Sirbu, dar mi se spune Papi. Sint actrita si sint aici pentru ca, prin 2001, inaintea unui festival international de dans, Mihai a venit si mi-a spus: «Papi, te rog din suflet, scoate-ma din rahat». In acel moment nu mi-am dat seama ca, incercind sa-l ajut, aveam sa-l bag intr-un rahat si mai mare… Mihai m-a rugat doar sa traduc si sa citesc pe scena ceea ce el nu putea sa spuna oaspetilor. Acum sint aici pentru simplul fapt ca Mihai ma place si pentru ca sintem foarte buni prieteni. Habar n-am de ce si-a ales o tipa ca sa-i exprime gindurile dar, ma rog, asta chiar este treaba lui. Am sa fac doar ceea ce m-a rugat in aceasta seara. Am sa va citesc ceea ce Mihai vrea sa stiti. Cind mi s-a propus sa prezint din nou aceasta piesa, am crezut ca voi avea timp sa regindesc structura si sa reorganizez dezastrul. Dar abia am avut timp sa-mi mentin functionala relatia sentimentala pe care o am de 14 ani. Dar n-o sa intru prea mult in detalii. Stiti dumneavoastra cum e. Se spune ca femeile sint capabile sa mimeze orgasmul. Ei bine, cred ca barbatii sint capabili sa mimeze intreaga relatie…. Dar sa nu ne pierdem cu firea. Mai bine sa ne intoarcem la piesa din 1999, din care o sa va arat un alt scurt fragment.
(Dupa ce incepe dansul).
Sint citeva miscari pe care nu le mai pot face ca acum 9 ani. Intotdeauna am avut probleme cu tendonul lui Achile, cu incheietura iliaca si… criticii de dans. In ultimii ani au inceput si genunchii sa ma lase un pic. Evit pe cit posibil sa ma asez in genunchi, dar evident ca sint situatii in viata cind chiar nu ai cum sa stai altfel. Ca urmare, coregrafiile pe care le creez pentru mine sint rezultatul tuturor limitarilor corporale pe care le am. Daca nu, sint lucrari create pentru trupuri mai tinere. Cred insa ca am devenit mai intelept si mi-am dat seama ca succesul nu mai e pentru mine. Consider ca e mai chibzuit sa fii capul unei pisici, decit coada unui leu. Oricum, orice ai face, in viata unui artist sint doua tragedii: una este sa ai succes, iar cealalta e sa nu ai”.
Vechea poveste cu soricelul
Nu stiu de ce se-asteapta cei de la „Supliment” ca toti artistii asociati sa scrie. As vrea sa-i vad si eu pe ei facind coregrafii sau dansind. Ma simt exact ca atunci cind nu stiu cum sa incep speech-urile pe care trebuie sa le tin cu diverse ocazii, si reiau vechea poveste cu soricelul, ca sa-mi asigur un inceput relaxat prin care sa detensionez atmosfera batoasa. Eram la virsta la care copiii mergeau la gradinita, cred. Poate chiar mai mic. Adriana, draga, jur ca e ultima oara cind am sa spun aceasta poveste in public! Locuiam intr-un bloc de 8 etaje de pe soseaua Giurgiului, iar ai mei lucrau la Industria Bumbacului, in trei schimburi. Se intimpla deseori sa stau singur in casa in timpul in care unul pleca spre fabrica, iar celalalt se afla pe drumul de intoarcere. Ramineam singur cam o ora si jumatate si, de obicei, ma lasau dormind (asa m-a prins si cutremurul din ’77 cind, trezit din somn de huruitul asurzitor si de capul pocnit in lada de la pat, am descuiat usa si-am fugit la vecinii de-alaturi. M-au bagat in pat linga fetita lor pe care nimic nu reusise s-o trezeasca. Nu observase nimeni ca Nuta dormea nestingherita cu micul tablou care ii cazuse de pe peretele din dreapta patului drept pe fata).
In perioada aceea s-a intimplat sa patrunda in casa un soricel caruia nimeni si nimic nu-i venea de hac. In fiecare noapte iesea din ascunzatoare si rontaia tacticos obiecte pe care nu le identificam niciodata la lumina zilei. Singur fiind, intr-o noapte m-am decis sa rezolv problema care ne chinuia de citeva saptamini bune. Mi-am luat inima-n dinti, am aprins lumina si mi-am cautat caietul de desen si creioanele colorate. M-am apucat sa desenez cu patima simtind ca sfirsitul soricelului e din ce in ce mai aproape. Am desenat cit am putut de bine cea mai fioroasa pisica pe care mi-o puteam inchipui. Era neagra si avea dinti si gheare de zmeu. Am pus desenul pe jos, sprijinindu-l de piciorul mesei, astfel incit pisica sa poata fi vazuta din directia din care se auzeau zgomotele. Am stins lumina, m-am culcat la loc si am respirat usurat. Nu stiu cind am adormit si nici ce s-a intimplat, dar soricelul a disparut pentru totdeauna.