Actualitate  -  Laura Cozminca  -  

În Centrul de Asistență Umanitară și Socială pentru Refugiați din Iași (Nicolina) locuiesc în prezent 35 de rezidenți, aproape toți femei cu copii sau persoane în vârstă. Mulți dintre ei sunt aici încă din ziua în care centrul și-a deschis porțile. Aici le este casa, masa și toată avuția pe care o mai au, de pe 24 martie 2022, când și-au mutat viețile împachetate în câte un bagaj. Unii nu mai au rude în Ucraina, casele le-au fost distruse și nu mai au la ce să se întoarcă.

Centrul pentru refugiați amenajat în clădirea Agora din baza CUG este coordonat de Mihaela Munteanu, director de comunicare și advocacy la FONSS – Fe­derația Organizațiilor Neguvernamen­tale pentru Servicii Sociale. Cunoaște în detaliu situația fiecărui rezident din centru și cel mai mult a impresionat-o povestea unei refugiate în vârstă, al cărui unic fiu a murit pe front, în condițiile în care bătrânica îl știa departe de linia de luptă, ca voluntar pentru acțiuni umanitare. „Este o doamnă absolut specială, fost profesor de limba engleză. A ajuns la noi cu un grup de persoane și locuiește în centru de pe 30 martie 2022. Este cea mai veche beneficiară“, povestește Mihaela Munteanu.

Am cunoscut-o pe această supraviețuitoare în salonul de zi al centrului. A venit spre noi cu pași mici, aplecată de spate și sprijinindu-se în baston, alături de traducătoarea ei. Dar nu a fost nevoie, vorbește bine engleză și ne-am înțeles așa, cu cerința explicită de a-i vorbi mai tare, să mă poată auzi.

Valentina Culik are 76 de ani. Toată viața ei a trăit în Nikolaiev, un oraș-port din sudul Ucrainei, situat pe malul Bugului de Sud, ce număra peste 500.000 de locuitori. Orașul a fost grav bombardat încă din prima lună de război și mai bine din jumătate din po­pulație s-a refugiat în zone mai sigure, fiind tot mai dificil de trăit în condiții precare și în teamă constantă.

„Mamă, cred că războiul a început“

Valentina povestește că se afla cu fiul ei în sufragerie și citeau în momentul în care el a observat o lumină puternică la orizont. „Mamă, cred că războiul a început“, i-a spus acesta, apoi știrile au început să curgă. Își amintește că bombardamentele i-au distrus ușile și ferestrele, locuința devenise aproape o ruină. „Totul s-a petrecut așa de repede… Era chiar ziua fiului meu pe 24 februarie. Eu citeam și el lucra la computer. Am mers să-l întreb ceva și deodată s-a uitat la mine pierdut. L-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a spus că suntem în război. Orașul nostru era înconjurat și eram bombardați. Deja fuseseră uciși 200 de soldați în acea zi. Erau cei mai buni soldați, așa ni s-a spus, special pregătiți și an­trenați. A trebuit să-mi părăsesc apartamentul, știam că acesta este doar începutul.“

Fiul a îndemnat-o să plece ca s-o știe în siguranță, iar el a mers voluntar să ajute, cel puțin așa i-a spus la început. „Dar nu mi-a spus că merge în armată ca voluntar, mai ales că nici el nu era foarte tânăr, avea deja 51 și de ani și vederea laterală îi era destul de slabă. Mai avea și alte probleme de sănătate. Era repartizat în apropiere de Odesa. Îmi scria în fiecare zi și încerca să mă încurajeze așa cum putea“, povestește Valentina.

În ianuarie, Valentina a primit un mesaj că fiul ei fusese ucis pe frontul din Bahmut. Până atunci nu se întorsese deloc în Ucraina și comunica foarte des cu fiul ei pe internet, dar fără ca acesta să-i fi spus că s-a înrolat.

„Doamna a stat aici un timp îndelungat, crezând că băiatul ei este acasă și că nu poate ieși din țară, dar în realitate el se înrolase. A fost surprinsă să afle asta și, chiar cu o zi înainte ca fiul ei să piară pe front, primise pe Whats­App o poză de la el, îmbrăcat în uniformă. Era schimbat, îmbătrânit, părea aproape de vârsta ei după nici o lună de front. Atunci abia a înțeles ce se întâmplă“, a adăugat Mihaela Munteanu, administratoarea centrului.

Înainte de război

Cu ajutorul oferit de centrul din Iași, Valentina s-a întors prima dată în Nikolaiev și apoi a mers în Nipru pentru a face un test ADN. „Nu era nimic de recunoscut. Trupul pe care îl aveam în fața mea avea răni foarte adânci, până la os și nu avea cap, dar fuseseră găsiți niște ochelari lângă el. Ce puteam să recunosc? Nici măcar nu-l văzusem vreodată în uniformă. Mi-au spus doar că trebuia să aștept între 2 și 6 luni pentru rezultatele testului. Răspunsul a venit la finalul lunii mai, rezultatele arătau 99% că este fiul meu. M-am întors în oraș, l-am îngropat. Nu-mi doream de­cât să reușesc să-l îngrop lângă so­țul meu și am reușit să fac asta.“

Pentru că fiul ei a pierit în război apărându-și țara, Valentina ar trebui să primească o serie de com­pensații din partea statului ucrainean, însă la un moment dat s-a produs o încurcătură cu pașa­poar­tele și numele fiului ei a fost scris cu o literă diferită.

Nu s-a gândit până în momentul războiului că ar putea să-i afecteze atât de tare acest detaliu, însă tocmai acea literă a creat confuzie. Așadar, în acte nu sunt rude și statul nu-i poate acorda compensațiile bănești. Reprezen­tanții centrului au ajutat-o să refacă actele, o procedură birocratică ce presupune multă muncă și colaborare peste graniță.

Înainte de război, se bucura de o viață liniștită de pensionară, după ce mai bine de 50 de ani predase engleză la un liceu din oraș. Spune că făcuse asta cu pasiune, iar acum asta o salvează și îi dă un nou scop în viață. Și-a asumat din nou rolul de profesoară la centrul pentru refugiați, predând cursuri de engleză concetățenilor săi. „Dacă oamenii au nevoie de ajutorul meu, eu îl ofer, indiferent de ce meserie sau cunoștințe au. Am lucrat cu diferite tipuri de copii toată viața și încerc să ajut pe cei care vor să învețe engleză.“

Nu răzbunare, ci pace

Ulterior, a povestit că în tinerețe a scris două manuale de IT în limba engleză pentru că nimeni altcineva din orașul ei nu voia să o facă, deși nu știa nimic despre computere. A învățat și asta de nevoie. Se mândrește mult cu munca ei și simte că a lăsat ceva în urmă.

Am întrebat-o ce-i place să facă cel mai mult aici în centru și mi-a spus că să citească. „Cărțile nu sunt doar o pasiune, sunt viața mea“, mi-a spus. Cartea ei preferată este Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek, un fel de comedie neagră pe care a recitit-o recent, fiind conștientă de ironia sorții. Poartă după ea un pasaj pe care acum îl înțelege pe deplin: „cenușa morții stă la ușa inimii mele“. Valentina mai spune și că fiul ei citea foarte mult și că era de profesie istoric, o altă trăsătură comună de familie.

Am întrebat-o dacă ar vrea să se întoarcă acasă după ce se termină războiul. „Draga mea, cum aș putea să mă întorc, dacă acasă nu mai am nimic? Nici măcar uși și ferestre, sunt blocate cu bucăți de lemn. În fosta mea cameră mai afli doar moloz și întuneric, iar în sufragerie sunt doar cioburi.“

La final, Valentina Culik mi-a spus că nu-și dorește răzbunare, ci doar pace. Să nu mai fie război și să nu mai moară copiii nimănui.