Chipul războiului ajunge la noi, indiferent de timp, cu urmele care nu se pot șterge, cu rănile care nu se pot uita. După lupta sa în Primul Război Mondial, Erich Maria Remarque a scris Pe frontul de vest nimic nou (1929), debutul său care va trece granițele țărilor din lumea întreagă și, mai ales, dincolo de hotarele vremii. Cartea a fost interzisă ulterior de regimul nazist, iar scriitorul s-a refugiat, în cele din urmă, în America, acolo unde a continuat să scrie despre tot ceea ce războiul aduce lumii: o suferință incomensurabilă.
În Inamicul sunt incluse zece povestiri despre diferitele fațete ale războiului, despre destinele care se frâng înainte de a începe, despre iubirile neîmplinite, despre amintirile care devin singurul combustibil al vieții și, mai ales, despre fragilitatea ființei umane în fața hazardului impus de alții, despre naivitatea tinereții care se sacrifică în numele unui ideal monstruos.
Scrise inițial pentru revista americană „Collier’s Weekly“ în anii 1930-1931, aceste povestiri au fost publicate postum și în limba germană după șaizeci de ani. Și chiar dacă în povestirea Am avut un vis azi-noapte… Erich Maria Remarque scria despre nopțile de groază ale lui decembrie 1917, foștii săi compatrioți și-au îndeplinit cu greu misiunea: „Nu trebuie să fie dată uitării, avertizarea voastră nu are voie să dispară în aceste zile de rătăcire, niciodată!“.
Povestirile sunt azi de o actualitate dureroasă, dar și de o sensibilitate anume ce l-a caracterizat întotdeauna pe autor. Textele autobiografice marchează momentele care animă tot ceea ce e înghețat în noi, tot ceea ce ne-ar putea face să întoarcem fața de la război și să privim în altă parte. Războiul are un singur chip și pe acela Remarque ne face să-l privim în față pentru a vedea crudul adevăr. Să ne întoarcem, așa cum Jürgen Tamen s-a răsucit în somn, „în așa fel încât să poată privi spre patrie“, în povestirea care îi poartă numele, cu ochii spre ceea ce trebuie alungat definitiv din lume.
Misiunea îndeplinită în scris
Despre experiența sa ca profesor are poate una dintre cele mai candide povestiri, Tânărul profesor. Pălăvrăgeala unui profesor de război, chiar dacă dincolo de orice răzbat „gândul morții“ și „groaza sufocantă, acea enigmă cumplită care se apropia cu pași moi de pisică și gheare ascuțite de tigru, care distrugea chiar și nervi de oțel“. Rememorarea anilor de război înseamnă îndeplinirea unei misiuni în scris, aceea de a demasca orice falsă înnobilare a luptei, de a da la o parte glorificarea ucigașă a acestei idei.
În povestirea Inamicul, cea care dă și titlul volumului, e captată cu cel mai mare zel conștientizarea faptului că și cei de pe cealaltă jumătate a frontului sunt oameni, că ceea ce îi transformă brusc în inamici e simplul fapt că li se dau arme, un gest care pare că le înlocuiește umanitatea. Astfel e surprins „acest mister funest, magia armelor“, într-o îngrozitoare lume nouă în care „armele erau cele care ne obligau la război“, iar sfârșitul lumii se transformă într-un scenariu probabil: „Ca om aveai sentimentul că și atunci când tot ce se află în jurul armelor va fi murit, armele tot vor continua lupta până la distrugerea totală a lumii“.
Mai mult, trecutul nu vindecă, avertismentul lui Remarque e la fel de pregnant în povestirea Tăcerea de la Verdun, acolo unde satele nu au mai fost reconstruite, acolo unde sunt „câmpii peste care nu va mai trece niciodată plugul, deoarece sămânța lor este acum compusă doar din oțel, oțel și iar oțel“. Acolo unde, în „tăcerea cumplită de la Verdun“, tot ceea ce crește se hrănește cu sângele celor care au pierit în locul blestemat al bătăliilor fără sfârșit. În același timp, dincolo de orice, natura îi primește la sânul ei și pe cei care se fac vinovați de crimă. Soldatul se agață de tot ceea ce îl mai poate salva, iar soldații lui Remarque împart aceeași disperare, același dor, aceeași speranță: „Când ești soldat, ai cu totul altă relație cu natura decât majoritatea oamenilor. Toate acele mii de interdicții, reținerile și restricțiile dispar în fața existenței dure la un pas de moarte; iar în minutele și orele de pauză, în zilele liniștite, ți se trezește uneori gândul la viață, la simplul fapt că mai ești încă aici, că ai scăpat, o bucurie nemărginită de a vedea că încă respiri și încă te mai poți mișca liber“. În inima frontului, peste tot, mocnesc „tăcerea, și durerea, și amintirea“. Avertismentul e cumplit, însă mesajul e cuprins în proza miraculoasă a celui care s-a salvat scriind, arătând lumii, din nou și din nou, că, în fapt, norul negru al groazei vine, privit de aproape, din disperarea celor care s-au trezit în mijlocul unei lupte pe care nu au înțeles-o decât atunci când a fost prea târziu.
Esențe tari în zece povestiri
Dragostea e aici un liant care traversează aproape fiecare povestire, cu unele excepții. Camaraderia și grija față de cel de alături capătă valențe noi, recuperând umanul în infernul terestru. Rătăciți în mrejele unui vis nociv, vor spera, pe rând, „un loc liniștit, un port, un mic foc al dragostei într-o mare de ură; o scânteie de omenie în mijlocul distrugerii; căldură, încredere, un fundament statornic; pământul, o patrie, un pod pe care să-l poată traversa la întoarcere“ (Povestea despre iubirea lui Annette).
Volumul Inamicul este nu doar o completare necesară a romanului Pe frontul de vest nimic nou, ci o mărturie eternă a unui adevăr care nu se va putea redefini niciodată: războiul curmă vieți și destine, aduce numai durere și distrugere, ca un tsunami fără vârstă și care ia prin surprindere desfășurarea firească a vieții.
Avem nevoie, mai mult ca oricând, de o reamintire, de o aducere în prim-plan a unei esențe tari cuprinsă în zece povestiri care să arate lumii, din nou și din nou, că războiul e inamicul suprem, e distrugătorul nemilos al lumii, cel care are forța de a nimici totul în cale, de a-i distruge chiar pe cei care l-au pornit, de a lua mai întâi viețile celor care i se supun, prinși în același val care mătură totul în cale, fără a ține cont de nimic.
Dacă mii de volume din lumea întreagă s-ar putea comprima în doar zece texte, atunci acestea ar fi cele care ar extrage din fiecare tot ceea ce ar trebui să ajungă în inima celor au uneori puterea de a schimba cursul unei țări întregi, de a arunca în haos și spre pieire viețile a zeci de milioane de oameni. Inamicul e testamentul pe care Erich Maria Remarque îl lasă celor care îi urmează, e scrisoarea sa de dragoste pentru tot ceea ce viața i-a oferit înainte ca războiul să îi răpească din nou totul vreme de câțiva ani. Dacă s-a salvat prin scris, a făcut-o pentru a ne salva și pe noi mai departe, pentru a ne aminti că binele nu este niciodată în întregime distrus și că oricând poate fi recuperat din întuneric.
Erich Maria Remarque, Inamicul, traducere din limba germană de Alexandra Nicolaescu, Polirom, Biblioteca Polirom. Esențial, 2023