„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Nu spune asta! de Florin Irimia, în curs de apariție în colecția Ego. Proză la Editura Polirom.
– Fragment –
Se trezi singur în pat, cu acea senzație bizară, combinație de culpabilitate și privilegiu, prima născută dintr-un sentiment de vină, că e un leneș împuțit, că, în timp ce restul casei s-a trezit, el încă mai doarme, al doilea izvorât dintr-un impuls de contracarare a vinei, că, spre deosebire de ceilalți, lui îi este permis să doarmă mai mult, el fiind singurul căruia i se permite. Ambele vechi, rămășițe dintr-o copilărie pe care și-o amintea din ce în ce mai difuz, când obișnuia, mai ales vara, să se trezească târziu, înspre prânz, cu sentimentul că a pierdut ore prețioase în care ar fi putut face ceva, deși nu-i era clar niciodată ce. „Să nu sari din așternut la primul cântat al cocoșilor este, de fapt, semnul distincției, al omului liber, cu o situație socială favorabilă.“ Oare așa era? Și cine spusese asta? Unde și în ce context? Pentru o clipă avu impresia că o să-și amintească, dar imediat fu distras de o ușoară senzație de panică, de parcă ceva nu era în regulă, de parcă ceva n-ar fi trebuit să fie așa. Așa cum? Apoi, brusc, totul îi reveni în memorie: nu mai era la el acasă. Era într-un apartament vechi, cu camere înalte și reci, la parterul unui bloc construit la început de secol XX. Era în Graz. Era în Austria.
Când stătuse aici prima dată, fix cu un an înainte, fusese convins că apartamentul, la cât de vechi era, la câte familii locuiseră în el de-a lungul timpului, altfel spus la câți oameni muriseră probabil în el, nu putea fi decât bântuit și prin urmare în timpul nopții va fi vizitat de fantome. Spera doar să n-aibă treabă cu el, să nu fie vorba de niște fantome agresive, răuvoitoare, care să-i ceară lui socoteală pentru ceva de care nu se făcea, n-aveam cum să se facă, vinovat. Înainte de a adormi i se păruse că întrezărește o umbră profilându-se în dreptul ușii cu geam jivrat de la dormitor, dar apoi somnul i se încolăci ca un șarpe în jurul tâmplelor și-l trase încet în adâncuri, făcându-l să uite de fantome. Dar poate nu chiar de tot. Pentru că în noaptea aceea, prima pe care o petrecea în apartamentul din Graz, avu unul din cele mai groaznice coșmaruri posibile. Se făcea că era în același loc, doar că în vis nu mai era singur, ci se afla înconjurat de foarte mulți oameni, pentru că cineva, poate chiar el, își serba ziua de naștere. Cumva însă, nu reușea să interacționeze cu nimeni din cei prezenți, fiind preocupat de o insectă cu aspect urât, ca o ploșniță, care i se așezase pe mână și-l înțepa. El o alunga, ea venea iar să-l înțepe, orice ar fi făcut deznodământul era același. La un moment dat avusese impresia c-o omorâse, numai ca să se trezească din nou cu ea pe mână, pregătită să-și înfigă acul în piele. Dar nu ăsta fusese coșmarul, sau, mai bine zis, nu asta fusese partea lui cea mai groaznică, ci faptul că la un moment dat se întâlnise cu taică-său, care era și el acolo și care se apucase tam-nesam să-l ironizeze pentru ceva ce zisese, și asta fix de ziua lui (dacă într-adevăr era ziua lui), apoi continuase prin a-i spune că nu era în stare de nimic, că n-avea voință, că era un mormoloc și un pierde-vară. „Nu știu cum am făcut eu așa un copil ca tine“, concluziona el, pufnind cu dispreț, „probabil că semeni cu maică-ta, și ea era la fel“. Apoi se făcea busc nevăzut, lăsându-l confuz și frustrat, și nici asta nu era partea cea mai terifiantă a coșmarului, deși cuvintele îl duruseră, cum îl duruseră și când fuseseră rostite, ceva mai voalat totuși, în viața reală. În loc de taică-său, acum vorbea cu soția lui, care-l ruga să nu pună la inimă nimic din ce-i spusese „bătrânul“, pentru că „bătrânul“ de fapt nici nu mai era „bătrânul“, fusese înlocuit cu un fel de clonă imperfectă care reproducea ca un papagal anumite tipare de comportament, particularități de limbaj și așa mai departe, dar fără nimic din încărcătura emoțională reală cu care ar fi venit spusele celui real. „Bine, dar atunci unde e taică-meu, cel adevărat?“ o întreba el, în timp ce era din nou înțepat de insectă. „Păi cum, ai uitat? A murit. Cu toții am murit. Numai tu ai rămas în viață.“ Văzuse cum se schimbă la față în timp ce-i spunea asta, soția lui, care în vis arăta puțin diferit, o combinație de durere și întristare pe chipul ei palid, cu vene albăstrii care parcă îi fuseseră desenate pe tâmple, însă el nu era pe deplin convins, avea mai degrabă impresia că i se joacă o festă, iar ce-i spusese soția era doar o mică parte a ei. „Și insecta e și ea tot o clonă? De-aia nu moare?“ încercase să glumească la rându-i. „Întocmai“, îi spusese ea, pe tonul cel mai serios. „E felul în care s-a decis să-ți ispășești pedeapsa.“ „Ce pedeapsă? Pentru ce? Ce-am mai făcut de data asta?“ „Păi, tu ne-ai omorât, dragule“, îi dezvăluia ea oribila veste, fără nici cel mai mic reproș în glas, dar cu o privire de o tristețe greu de suportat. „Ne-ai omorât pe toți, chiar la petrecerea asta.“
Atunci îi simți mâna rece, cumplit de rece, congelată parcă, trecându-i peste obraz, moment în care își dădu seama, ca-ntr-un film de groază, că, într-adevăr, soția lui era moartă, pentru că dintr-o dată chiar arăta ca o moartă, palidă și cu buzele vineții, nu mai era clona sau ce fusese cea cu care vorbise, poate chiar fantoma ei. Se trezise atunci cu sentimentul că tocmai ce mai fusese o dată înțepat, mâna îl durea, avea impresia că i se umflase de la atâtea înțepături câte primise, dar când se uită constată că nu-i era umflată deloc, însă de durut, chiar îl durea, cum petrecea mai mult timp într-un spațiu unde temperatura era mai rece, cum îl luau durerile de oase, iar aici câte grade erau? 200 C arăta termometrul, un dreptunghi de lemn sobru, maro închis, care stătea agățat pe perete. Nu era de mirare că-l înțepa. Se gândi la vis și la soția lui, care în realitate nu era moartă deloc, deși la cât de puțin își vorbeau în ultima vreme era ca și cum ar fi fost. Morți unul pentru celălalt, dispăruți fiecare din gândurile celuilalt, nedivorțați totuși, nu încă, deși nemailocuind împreună. De ce-o visase tocmai acum? Pe ea și pe taică-său? Nici o altă explicație decât cea la care deja se gândise: ei erau fantomele din viața lui, morți lui vii care aveau să-l bântuie toată viața până ce el însuși avea, în cel mai bun caz, să se preschimbe într-o fantomă.
Autorul
Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor „Dilemateca“, „Noua literatură“, „Observator cultural“, „România literară“ și „Suplimentul de cultură“. În 2009 debutează ca prozator în revista „Noua literatură“ (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).