În iunie 2014, în clubul de jazz 55 Bar, din Greenwich Village, New York, David Bowie a auzit pentru prima dată saxofonul jazzistului american Donny McCaslin. La scurt timp după ce a văzut acel spectacol, Bowie a ales trupa muzicianului pentru a-l susține pe ultimul său album, desăvârșitul Blackstar.
Dacă ești pasionat de jazz, descoperi în Blackstar un album jazz fusion, în care Bowie a actualizat rigoarea tehnică și fervoarea tonală a lui Miles Davis din anii ’70 cu acea impulsivitate a muzicii electronice. Superba nebunie (chiar dezmăț aș putea spune dacă mă gândesc la piesa ’Tis a Pity She Was a Whore, preferata mea, unde toba, saxofonul și Bowie te lasă pur și simplu fără aer) a fost creată de saxofonistul Donny McCaslin și al său trio – bateristul Mark Guiliana, claviaturistul Jason Lindner, basistul Tim Lefebvre, augmentați de un alt veteran al scenei de avant-garde jazz din New York, chitaristul Ben Monder.
McCaslin își amintește foarte bine de noaptea în care Bowie a venit în club pentru a-l asculta: „Eram mai mult decât atât agitat. M-am uitat în sus și am văzut unde stătea el. Am încercat să mă mențin cu picioarele pe pământ și să nu mă gândesc la asta. Dar presiunea era imensă“. În mod clar, i-a plăcut, deoarece câteva zile mai târziu Bowie i-a trimis un e-mail muzicianului pentru a-l întreba dacă trupa lui ar vrea să lucreze cu el la ceea ce urma a fi ultima sa lansare, un album care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai aventuroase, în care totul se unește și sună ca o trupă mai degrabă, decât ca un Bowie care se grefează pe viziunea muzicală a altcuiva.
La acea vreme, McCaslin avea cunoștințe limitate despre întreaga discografie al lui Bowie. Deși numește Let’s Dance „coloana sonoră a tinereții mele“, cunoștea puține dintre celelalte hituri ale sale. Pentru a se pregăti pentru Blackstar, McCaslin a început să le asculte, dar Bowie l-a descurajat rapid. „Mi-a trimis un e-mail în care îmi spunea, în esență: «Astea sunt vechituri. Acum mă ocup de lucruri diferite»“. La vârsta de 68 de ani, Bowie mergea înainte.
Nu există greșeli, ci doar interpretări experte
La începutul anului 2015, au demarat proiectul Blackstar, cu Tony Visconti, un vechi prieten al lui Bowie, în calitate de producător. „Să lucrez cu trupa lui Donny în studio a fost un vis“, a declarat acesta. „Ceea ce îmi place la el și trupa sa este că sunt muzicieni de jazz foarte cultivați, dar suficient de tineri pentru a îmbrățișa extremele pop și rock. Sunt artiști one-take. Nu există greșeli, ci doar interpretări experte.“
McCaslin nu a putut povesti nimănui despre acest proiect. Bowie le-a cerut tuturor să semneze acorduri de confidențialitate. În același timp, un secret și mai bine păzit era cancerul de care suferea Bowie. McCaslin se eschivează politicos atunci când este întrebat dacă știa că starul era bolnav în timpul procesului de înregistrare: „Era foarte retras. Vreau să-i onorez dorința de a nu vorbi despre asta“.
Pe 8 ianuarie 2016, într-o zi de vineri, Blackstar a fost lansat. Două zile mai târziu, David Bowie moare. O zi de duminică ce a spulberat un Univers. Puf. O duminică ce ne-a lăsat suspendați. Și o legitimă întrebare despre viitor: „Where the fuck the Monday go?“.
Când discută despre faptul că trupa sa va fi legată pentru totdeauna de Bowie, McCaslin se îneacă: „Pentru mine, să îi fiu alăturat este cu adevărat o onoare. Cu acest album, simt că am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum pot începe să mă gândesc la ce urmează“.
Jazz pentru un public rock
Dar cine este Donny McCaslin? Celebrul saxofonist de jazz, compozitor și bandleader, nominalizat la premiile Grammy, este un artist care vrea să exploreze necunoscutul și să o facă în felul său propriu. Un gânditor modernist care va pune întotdeauna arta mai presus de recompensă, căutând mereu ceva nou de spus. Și chiar îi reușește odată cu lansarea noului albumul I Want More, jazz fusion progresiv, lansat în 16 iunie, la Edition Records, album ce depășește așteptările publicului de jazz.
Intenția sa a fost de a crea muzică de jazz care să fie acceptabilă pentru un public rock. În acest scop, l-a recrutat pe producătorul Dave Fridman (The Flaming Lips), novice în domeniul jazzului. McCaslin a afirmat că aceasta a fost cheia succesului care a dus la un sunet tăios, modern și fără compromisuri.
Titlul albumului, I Want More, reflectă peisaje sonore vibrante, prezente în fiecare dintre cele opt melodii ale albumului. Fie că este vorba de profundul și captivantul Stria sau de piesa titulară I Want More, McCaslin țese melodii complicate și se joacă cu sunete care sfidează granițele tradiționale ale jazzului, rezultând un sunet musculos, ce vibrează cu o vitalitate unică.
Susținut de un ansamblu de muzicieni de top (Jason Lindner la sintetizatoare și Wurlitzer, Tim Lefebvre la bas și Mark Guiliana la tobe), saxofonul tenor și flautele lui McCaslin strălucesc ca un far, conducând ascultătorul printr-un peisaj sonor care este atât familiar, cât și uimitor de inovator. Fiecare piesă este construită pe angajamentul lui McCaslin de a împinge limitele expresiei creative, rezultând un sunet pe cât de proaspăt, pe atât de convingător.
Fiecare idee se revarsă în următoarea
Prima piesă de pe album, Stria, pare să servească drept declarație de intenție și ne introduce în fuziunea inovatoare de genuri a lui McCaslin. Saxofonul lui se înalță cu o fluiditate antrenantă, în timp ce clapele lui Jason Lindner oferă o fundație care oscilează între atmosfere eterice și linii de sintetizator unghiulare.
Compoziția este o stratificare complexă de senzații, schimbări de textură și puncte de aterizare armonice, toate legate între ele de stilul groove al trupei. O îmbinare între sofisticarea ritmică a jazzului și pulsul EDM-ului (electronic dance music), accentuată de efectele saxofonului, totul susținut de coloana vertebrală ritmică a duoului puternic format din basistul Tim Lefebvre și bateristul Mark Guiliana lui McCaslin. Viziunea muzicală a lui McCaslin este îndrăzneață, dar tenacitatea remarcabilă a trupei sale asigură faptul că explorarea nu pare niciodată dezarticulată sau neinspirată.
Piese precum Body Blow și Landsdown întruchipează puterea lui McCaslin de integrare a genurilor, prezentând culori melodice de jazz, EDM și influențe muzicale din Orientul Mijlociu. Compozițiile se scurg prin diferite senzații, texturi, menținând în același timp un groove ritmic fără cusur și hipnotizant. Fiecare idee se revarsă în următoarea, creând o aventură muzicală intrigantă. Totul conturează compoziții care sunt stimulante atât din punct de vedere intelectual, cât și rezonante emoțional. Abilitatea lui McCaslin de a păstra lucrurile accesibile în mijlocul haosului este pur și simplu lăudabilă.
Valoarea de producție a albumului este un alt mod în care McCaslin își creează viziunea artistică. Produs de David Fridmann și mixat de Steve Wall, albumul este perfect echilibrat. Fiecare notă, fiecare ritm și fiecare pauză au fost meticulos realizate pentru a crea o experiență muzicală fără cusur.
I Want More trece dincolo de a fi un album de jazz – este o expresie puternică a călătoriei lui McCaslin ca muzician și a angajamentului față de arta sa de a se exprima prin sunete. Deși zguduitoare la început, muzica te prinde și nu te mai lasă să pleci. Un sunet nou și revigorant. Puneți-vă centura și pierdeți-vă în acest peisaj sonor îndrăzneț, în care, dacă veți fi atenți, poate îl veți reîntâlni pe Bowie.