![](https://www.supliment.polirom.ro/images/numere/200/iluziile-lit-rom.gif)
Cartea incepe cu o promisiune de-a dreptul romantica, mult peste obisnuita amagire a istoriilor literare sau a eseurilor ample de critica literara care promit „revizuirea canonului”: „Am crezut cu sinceritate ca, imediat dupa Revolutie, intelectualii romani vor fi tentati sa se abandoneze impulsurilor anarhice purificatoare. (…) Or, a te impotrivi inertiei sentimentale care face sa prospere atitea opere prafuite, a refuza sa mai cedezi bunavointei de a decreta drept excelente produsele mediocritatii seculare inseamna a submina insusi conceptul de arta si, nu mai putin, a bloca functionarea institutiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice. Si totusi ar fi trebuit sa o facem, infruntind toate aceste riscuri si, in plus, si pe acela de a repeta o mai veche – dar neconsumata – experienta avangardista”. E un imbold autentic. In viata oricarui cititor critic exista momentul critic (da, doua sensuri ale cuvintului care uneori se apropie periculos si fertil) in care devine profitabil datul cu marii clasici de pereti. Nu tine nici macar de avangarda, tine mai mult de o nevroza tinuta bine in secret de cititorul compulsiv, un impuls care, cum spune Negrici, i-ar anula insasi existenta de a fi si institutiile care il certifica. Si nu, n-ar trebui sa fie o „experienta avangardista”, ar trebui sa fie un moment obisnuit de lupta cu acele carti cretine tolerate de critici lenesi sau carti caldicele laudate in cor din motive previzibile.
Capitolul despre Preda, scris cu adevarat fara menajamente
Sa ne jucam in maniera recomandata de Negrici. Pina la urma, ma simt inca studentul domniei sale, imi permit. Asa ca, sa lasam anarhia (in sens ludic mai mult, decit in cel agresiv) sa danseze prin salonul plin de politeturi al profesorului. M-asteptam sa vad acuitatea critica patrunzind necrutator nu in mostenirea calinesciana demitizata fara efect si la nesfirsit de zeci de ani, ci in ambitiile calinesciene ale criticilor mai tineri si decit mine. M-asteptam sa gasesc o analiza lucida a unor colegi de generatie sau de catedra ai domnului Negrici insusi. Manolescu si credinta-i nestramutata in sensul istoriei literare, Eugen Simion si o intreaga linie stupid traditionalista in literatura si critica promovata in ultimii 20 de ani. Daca tot se arata iubitor de context istoric sau politic, de ce sa nu patrundem hotarit in toate derapajele memorialistice care au atins deja rafinamente diabolice in expresivitatea „martorului”. De ce sa nu scriem despre miturile care au cutremurat cu adevarat in ultimii 30 de ani mintea cetitoriului, mitul Steinhardt, Tutea, Paltinis si toata pravoslavnicia derivata din credinta nestramutata in valoarea oratorica, orala (transcrisa, de nevoie, in jurnale, amintiri, eseuri)? De ce sa scriem despre Paler de dinainte de ’89 si sa nu deconstruim mitul recent, cel din ultimii 20 de ani, imbinind critica de text cu analiza canalelor media prin care si-a cistigat atita prestigiu. Nu e nici o glorie, e cel mult dezgust salonard, intr-o desfiintare politicoasa a unor texte de Blaga de dupa razboi. Blaga este glorificat nejustificat si pentru textele sale cele mai bune, dar, vai, cit de sarace acum. Pentru ca sintem obisnuiti sa spunem: „Pai, daca-l distrug si pe asta ce mai ramine din noi?”. Exista intotdeauna teama autohtona de vid. Spunem asta uitind ca o mare masa de laudatori va sta intotdeauna dupa colt gata sa ne linseze daca spunem ca Poemele luminii nu sint de facut la liceu pentru ca sint, de fapt, de scoala generala.
O prea mare parte a cartii este dedicata demitizarii „facaturilor” studioase in ce priveste literatura romana veche, regina fiind distinctia cultura-literatura. Cunoastem pasiunea si expertiza domnului Negrici in zona veche, dar acele mituri scolastice nu au existat intens decit pentru niste critici sau prea pasionati (Cartojan sau Mazilu), sau prea ideologizati de aparatul totalitar. Dar e o vina atit de usor de inteles incit te apuca duiosia numai vorbind despre ea. Straduintele unui Mazilu in a identifica umanisme romanesti isi pierd de multe ori intentiile ferme de la inceput si devin carti de citit pur si simplu…
„A venit timpul sa privim cu barbatie la ceea ce se intimpla in jur si aiurea: prestigiul literaturii si privilegiile ei monopoliste sint pe punctul sa se prabuseasca odata cu imperiul secular al cartii.” Nu se prabuseste nimic. Carti bune straine apar mai multe decit putem duce. Apareau si inainte de Ceausescu, dar nu prea erau citite de scriitorii nostri, asta e alta problema. Una dintre problemele literaturii noastre este tocmai slava provinciala pentru orice text publicat, tendinta imediata catre idolatrizare a scriitorului „cu volum la tipar”. Una dintre marile tristeti ale „batrinilor” a fost ca se publica prea mult dupa ’89. Da, poate fi o problema cu acoperirea profesionista a industriei, dar jocul e mai palpitant asa. Intrebarea e cum dumnezeu am reusit (ca, deh, sint si eu in gramada asta uniforma de critici „tineri”) sa ne alegem cu o literatura scrisa si citita exact ca inainte de ’89. Ramin simple amanunte scenele de sex mai dure si religiozitatea grafomanilor iluminati. Adevarul e ca oamenii scriu si se simt intr-un acelasi sistem literar. Ca viseaza la voci critice tiranice care sa le anihileze complet dusmanii. Literatura comerciala se face cu picioarele si nimeni nu se intreaba cum se intimpla ca scenariile unor seriale televizate (americane sau englezesti) au de zece ori mai mult geniu decit dialogurile dintr-o carte premiata de critici firoscosi de la uniune. Deranjeaza la Negrici ce deranjeaza la multi dintre noi, cititorii mai mult sau mai putini anonimi din Romania, literaturocentrismul si obsesia pentru productia autohtona. N-am citit un singur rind scris inteligent despre covirsitoarea influenta a Shogunului asupra lectorului roman. Atitea bestselleruri straine sint ignorate superior, desi nu erau nici atit de proaste, nici atit de neimportante. Erau adevarate focare nu de mitologie, dar de mit al orgasmului prin lectura – se osifica o anumita harta a placerii prin lectura.
Mi-a placut capitolul despre Preda, unul scris cu adevarat fara menajamente. Negrici observa memorabil, de exemplu, impletitura de-a dreptul bolnava (epitetul imi apartine) de tabuuri din Delirul, intre mitul Antonescu si erotismul intens – observatia mi-a amintit de echipamentele sado-maso cu tente „nazi”. La fel de bine sint portretizati Voiculescu sau Eliade, desi autorul evita iarasi contactul direct cu aceasta contemporaneitate postnouazecista care, se pare, ma obsedeaza.
O promisiune ratata este descrierea unui razboi care ar putea fi foarte bine intitulat, parafrazind titlul unui film de Scorsese, Gangs of Bucharest. Negrici creioneaza fugar cele doua tabere, cea din jurul lui Barbu si restul lumii artistice, restul „bun” condus de Preda, estetizant, neintoxicat de greaua mostenire samanatorista si de greul prezent securistic. Merita citat pe larg momentul in care seful de trib scriitoricesc moare: „Moartea capeteniei rivale reface moralul trupei. Tinerilor cititori de astazi le-ar fi greu, chiar imposibil, sa accepte ideea ca in sinul literatilor functioneaza vendetta si poate fiinta o mentalitate criminal-mafiota. Caci cum altfel se poate socoti aparitia – stupefianta – a lui Eugen Barbu si a locotenentilor lui (C.V. Tudor, Dan Musatescu, Eugen Teodoru etc.) imbracati in alb si euforici, in preajma bisericii Boteanu, unde se desfasura serviciul religios pentru dusmanul de moarte si stapinul rapus al clanului rival (Marin Preda – n.m.)?”. Ce scena! Ce pacat ca e lasata asa, ca o observatie anecdotica. E totusi cea mai lucida cheie sociocritica in care putem citi fenomenul literar din anii ’70-’90. Negrici continua cu o consemnare a faptului ca Barbu este inca nedreptatit ca scriitor pentru ca ne este inca imposibil sa-l acceptam ca om. De altfel, si in alte ocazii, Negrici a insistat asupra valorii autorului cu pricina si asupra destinului sau celinian. Eu nu pot sa spun decit ca n-am nici cel mai mic chef sa citesc pentru revizuire iarasi toate prostiile si sa spun la sfirsit: da, e pe linia de plutire! Oricum, cind voi reusi sa recitesc Barbu, voi da de veste.
Am tinut sa va impartasesc plictiseala mea
Asta numesc eu recenzie haotica. Scuze. Dar, si dupa cartea lui Negrici, am realizat un lucru despre mine si poate despre alti citiva critici de la noi: ca am acumulat un discurs critic banal apocaliptic, o nevoie de radere incredibila si de darimare similara cu sentimentul descris de Negrici la inceput. Dar ca toata furia asta si-a pierdut obiectul, ca am ramas cumva cu un gust amar vazind in Iluziile… aceleasi exemple taioase sigure in ce-i priveste pe clasici si prea putinul chef pentru rafuiala adevarata. Mi-am dat seama ca, de fapt, s-au scris sau am scris atitea despre idolatrie, despre mitologii dizgratioase, despre lectura smerita sau mistocareasca. Negrici nu mi-a satisfacut nevoia de singe, de „action”. Am deschis-o cu pofta ca pe un filmulet nebun de pe Youtube si am inchis-o cascind. Am citit si recenziile entuziaste (s-a scris mai peste tot, vin tirziu dupa aparitie), dorintele unora de a tot reconsidera si tot rediscuta si am tinut sa va impartasesc plictiseala mea.
Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane,
Editura „Cartea Romaneasca”, 2008