Intilnim la tot pasul in Orchestra portocalie imagini de o plastica senzualitate, semnalind o traire violenta a senzatiei de trup. In aceste povestiri ale „spaimelor femeiesti”, trupul ocupa un loc deosebit de important: „trupul meu – redevenit verde”, „trupul contorsionat”, „corpul meu… cel mai alb”, „corpul vlaguit”, „trupuri de bronz, de aur, de miere, de chihlimbar”, „trupuri uscate de neiubire”, „zeci de corpuri de femeie” intr-un „exces de goliciune”. Personajele sint in permanenta amenintate de contaminarea kitschului. Oamenii care nu-si accepta propriul trup sint in opinia lui Milan Kundera adepti ai kitschului.
Uneori, si in Orchestra portocalie personajele au dificultati in a se accepta pe ele insele: „Dintre toate, corpul meu era cel mai alb de pe plaja. As fi vrut sa nu fie asa, sa fiu si eu aramie, sa stralucesc precum bruneta cu costum galben minuscul, legat cu fundite pe solduri, care aduna scoici arind cu degetele nisipul dintre genunchii fragili. Sau ca rusoaica aceea aurie, cu plete inelate, pe care o sorbeau din priviri toti barbatii…”.
Cuvintul kitsch are un cimp semantic vast si poate fi aplicat multor domenii ale artei: arhitectura, literatura, sculptura, cinematografie, muzica, pictura etc. Kitschul este astfel un concept estetic care nu poate fi separat de modernitate. Nimeni nu este ferit de amenintarea kitschului. Kitschul ne urmareste la tot pasul. Nu intimplator, Veronica D. Niculescu aminteste de romanele lui Milan Kundera, scriitor care dezbate pe larg in scrierile sale problema kitschului. Pentru Hermann Broch, omul kitsch s-a nascut odata cu romantismul. Scriitorii romantici au elogiat neincetat corpul uman, pe care l-au numit „divin” si „pur”. Kundera il prezinta insa intr-o alta lumina, dezbracindu-l, aratindu-l asa cum este el in realitate. In functie de atitudinea pe care o au fata de propriul trup, personajele sale se impart in doua categorii: cele care isi accepta trupul si cele care si-l dispretuiesc.
Povestiri „alese”, sentimentale si pline de poezie
Si genul de scriitura pe care il prefera Veronica D. Niculescu se apropie mult de celebrele „variatiuni” kunderiene. In Orchestra portocalie, cele unsprezece povestiri/”simfonii” sint de fapt variatiuni pe aceeasi tema, cu aceleasi personaje, care trec dintr-o povestire intr-alta si pastrind anumite trasaturi comune. „…am construit acvarii uriase cu femei plutitoare – spune autoarea –, dormitoare cu pereti de iedera pe strazile Orasului de Jos, am mers pe bicicleta prin paduri urmindu-mi iubitul, am lucrat, nefericita de mine, intr-o tesatorie si am ucis personaje si m-am sinucis, ca personaj. In toate sint si eu, dar nicaieri nu sint eu”.
Povestiri „alese”, sentimentale si pline de poezie, dar, in acelasi timp, sobre, demonstrind talentul incontestabil de povestitor al autoarei. Nu putem spune despre personajele din Orchestra portocalie ca sint fericite. Ele confunda de cele mai multe ori fericirea cu linistea, sau fericirea „este, cel mult, o trista confuzie”. Citeodata, lucrurile marunte, acelea care ofera confort si siguranta, sint luate drept fericire: „Desi monoton, acest ritual zilnic le dadea sotilor B. o stare placuta de confort, ca o plapuma veche, tocita pe la colturi si imbibata de mirosul lor personal”. Oricit de tare ne-am cufunda in iubire, pare sa spuna scriitoarea, exista o parte din noi insine care va dori altceva. Mesajul este acela de a nu confunda linistea cu fericirea, de a fi mereu „cu ochii larg… inchisi”.
Veronica D. Niculescu,
Orchestra portocalie, colectia „Proza”,
Editura Cartea Romaneasca,
2008, 22.95 lei