Deschid cu cotul ușa magaziei din curte. Am brațele pline cu jucării pe care vreau să le îndes acolo, ca să eliberez un pic de spațiu. Podelele camerelor din casă le-am cedat parțial: în dormitorul lor e montat un cort, în celelalte două încăperi se întind pe jos circuitele ample ale unor șine pe care gonesc locomotive cu vagoane. Pe pervazuri, rafturi, scaune, canapele se îngrămădesc păpuși și mașinuțe, unele întregi, altele crăpate sau defecte.
Printre cărți și căni și farfurii se ascund mereu alte mașinuțe, figurine, fluiere, cutii cu puzzle-uri, cărticele desperecheate. E o casă a jucăriilor invadatoare – ca aproape toate casele prietenilor noștri care au copii mai mici. Din când în când strâng la întâmplare câteva kilograme de jocuri și jucării, le car în brațe până în magazia din curte și le înghesui în alte și alte cutii și plase cu jucării, conștient că în scurt timp multe din ele o să se strecoare cumva iarăși înapoi. Dar pentru o vreme am măcar senzația că în casă s-a mai făcut un pic de loc.
E totuși plăcut, îmi zic eu în timp ce caut să mai fac loc în magazie pentru proaspeții expulzați. Îmi amintesc de copilăria mea și de cele câteva jucării pe care le aveam, de cele câteva pe care le aveau prietenii mei. Aveam, dacă țin bine minte, un camionaș de tablă, două mingi, din care una dezumflată, câțiva cowboy de plastic colorat… și poate mai erau câteva, de care nu-mi amintesc. Aveam un joc de fotbal cu nasturi manufacturat, cu un carton pe care desenasem terenul și nasturii luați din cutia de tablă unde îi strângea bunica pentru a-i înlocui pe cei ce se pierdeau la așternuturi sau haine, așa că jucătorii dintr-o echipă rareori semănau unul cu altul. Vor mai fi fost câteva pe care le-am uitat, dar nu știu dacă umpleam cu ele o sacoșă de plastic. Cam așa eram toți, așa că atunci când mergeam să ne jucăm unii la alții, luam și jucăriile după noi. Și toate jucăriile mele de demult, laolaltă cu cele ale prietenilor mei – majoritatea copii de „domni“ de la oraș, cu bunici la țară –, abia i-ar ajunge pentru o după-amiază unui copil obișnuit din clasa de mijloc a zilelor noastre. Țin minte că unul din prietenii mei primise, nu știu de unde, două mașinuțe mici, nichelate, roșii, pentru care îl invidiam toți. Azi asemenea mașinuțe se vând cu duzina. Să le fi avut noi atunci!
Pe de altă parte… mă gândesc eu, culegând dintr-o plasă o trăsurică fantezistă de basm, care merge cu baterii, luminează în culori și cântă, dar căreia chiar din prima oră de joacă i s-a rupt definitiv o roată din spate – s-a rupt direct de pe osie, lăsând fărâme de plastic pe jos, și nici atotputernicul superglue nu i-a mai putut face nimic. Da, pe de altă parte nouă ne era destul de greu să stricăm iremediabil o jucărie. Sigur, dacă ne îndârjeam, reușeam, căci copiii dau adesea dovadă de o perseverență ireală. Însă tabla, cauciucul solid, plasticul dur (cum de-l făceau atât de dur?) rezistau chiar și două generații. Alina a adus de curând de la casa copilăriei ei nemțene o jumătate de valiză cu jucării de epocă, chinezești și românești, care mai ruginită, care mai ponosită, dar încă funcționale, măcar parțial. Azi – azi e mai complicat. Magazia unde depozităm lucrurile copiilor e plină cu telefonașe mobile ce s-au stricat într-o zi, căsuțe din plastic cu ușile rupte, prințese care n-au cântat decât o seară, locomotive cu motor fără motor, camioane în două roți, căței de pluș cu mecanism vocal stricat parcă dinainte de a-l testa și umplutura scoasă prin cusături… Iar copiii de azi țin la jucăriile lor la fel de mult ca noi, copiii de ieri – de-aia nici n-am putut arunca trăsurica fără roată, câinele cu umplutura scursă, păpușa ciungă și altele asemenea. N-am putut fiindcă prețul în plânsete de copil era prea mare.
Jucăriile contemporane se strică, se rup, se frâng și se defectează într-un ritm incredibil. Nici nu mai țin minte câte fire am lipit la contactele bateriilor, câte tuburi de superglue am consumat, câte sârme și sfori am înnodat ca să țin laolaltă o amărâtă de figurină de plastic. E drept, copiii se bucură de o cantitate și o varietate de jucării pe care noi, odinioară, nici n-am fi fost în stare să ni le imaginăm.
Numai că speranța de viață a jucăriilor ăstora e atât de mică, încât nici nu merită luată în calcul. Printre ele se amestecă uneori jucării rămase de la părinți, chiar de la bunici, obiecte venite ce țin de o lume a precarității stabile, sărăcăcioase, dar longevive, contrastând cu lumea abundenței fragile de acum. Dacă stau să mă gândesc, nu știu cum e mai bine. Deși, cu mintea de copil, mi-ar fi plăcut să am o magazie plină de jucării de toate felurile, fie ele și stricate.