La aceasta intrebare, al carei raspuns ar trebui sa construiasca o punte intre "doua specii distincte de iubire", ca sa citez din acelasi autor, tare mi-ar placea sa poata raspunde chiar personajele din Orchestra portocalie, ca fiinte vii, scapate din mina papusarului. Poate ca asta le-am si intrebat, scriind.
Ortega y Gasset spune ca trupul si sufletul constituie cei doi poli ai personalitatii; ca doar unul din acestia ar fi, intr-un anumit moment, in plan principal, cel de-al doilea fiind undeva in umbra. Spune Ortega y Gasset ca exista epoci care pun la mare rang „carnea”, tot asa cum altele „nu vad in carne decit oglinda sufletului”. Ni-l aminteste pe Dante, care se indragostea de suris, de gestul care „e carne in masura in care exprima sufletul”.
Pe cind el isi scria Studiile despre iubire, mama mea nici nu se nascuse, iar tata era la gradinita. Cit s-au schimbat, si numai de atunci incoace, nu de la Dante, raporturile de forta in acest loc de joaca unde se dau in balansoarul iubirii acesti frati: trupul si sufletul? Nu stiu, mi-am intrebat si eu personajele. Si imi place sa cred ca una dintre calitatile lor este ca nu se pripesc sa dea raspunsuri. Se framinta, se uita in jur si se uita inauntru, aplecindu-se periculos uneori…
Adeptii kitschului sint, spune Kundera, cei care nu isi accepta propriul trup.
Paginile despre kitsch din Insuportabila usuratate a fiintei sint colosale. Trupul, spune Kundera, a fost dintotdeauna vazut ca un fel de cusca, in care se zbatea sufletul. Cit despre ideea de la polul opus, a unitatii, nici aceasta nu-i usor de acceptat; e de ajuns, ne atrage atentia Kundera, sa fii indragostit si sa iti chioraie matele de foame! Iluzoria unitate dintre trup si suflet se risipeste. Tereza isi studiaza trupul in oglinda pentru a rezolva probleme ale sufletului; cred ca femeile din cartea mea fac si ele aceeasi presupusa greseala – doar sint minuite de un autor de sex feminin. Apoi, imi place mult ideea de kitsch reflectata in „viziunea unui camin linistit, pasnic, armonios” – ce bibelou! Si mai e singuratatea in doi… Ca sa ma refer tot la Insuportabila usuratate…, e acel paragraf dinspre final, cind Tomas si Tereza il vegheaza pe Karenin, fiecare aplecat parca deasupra altui ciine, fiecare singur. In povestirile mele, in centrul singuratatii apar un delfin, un pui prabusit din cuib, o pisica in zapada. Orice ai face, de singuratate nu poti face abstractie cind scrii, singuratatea e cea mai buna gluma despre prezenta-in-absenta pe care ne-o face viata, chiar si in iubire.
Una din cele unsprezece povestiri da si titlul volumului. De ce Orchestra portocalie?
Orchestra portocalie incearca sa cinte pe o astfel de muzica, compusa pe astfel de intrebari. Femeile indragostite vad permanent in jurul lor o „orchestra” de trupuri ademenitoare. Cum sa se apere? Si ce voce interioara sa asculte atunci cind descopera chiar in ele insele o orchestra, cintind pe diferite partituri? Cartea e o calatorie de dragul peisajului ce se zareste in timpul calatoriei, si nu al statiei finale. Nu stiu daca ofera raspunsuri, dar stiu ca mi-a pus intrebari. Sint povestiri selectate dintre cele scrise din 2004 incoace, traversate de un snur care le tine intrucitva legate intre ele. E un snur care m-a purtat in locuri unde numai scrisul m-ar fi putut duce; dincolo de mine. Cred ca ar fi nu numai plictisitor, dar aproape rusinos sa scriu cu palma apasata pe gura imaginatiei, cita vreme in poveste sint libera sa fiu orice si oricine. In poveste pot sa am un magazin de antichitati cu policioare incarcate de minunatii – si-l am! – si pot sa pozez nud pe malul unguresc al Dunarii – si pozez! Pot face orice stind pe scaun, la computer. Iata inca o posibila legatura a cartii cu „iubirea curteneasca”: personajele isi cinta adesea iubirea de la distanta. Relatia seamana intrucitva cu cea dintre autor si personaj.