Pentru că ediția 2023 a Festivalului Internațional „George Enescu“ se află în plină desfășurare la București și în cincisprezece orașe din țară, vă propun odată cu mult așteptata revenire în sezonul de toamnă pentru „Suplimentul de cultură“, un jurnal de festival. Fără pretenții exhaustive ori certitudini de neclintit, vă invit până pe 24 septembrie să citiți jurnalul meu subiectiv, unul pe fast forward, cu câteva cronici sau doar note la concertele și recitalurile de la Enescu, o ediție aflată sub mottoul generozitate prin muzică.
Enescu a fost cu siguranță unul dintre cele mai generoase genii care au trăit pe acest pământ, un muzician care a înființat premii de creație și construit orchestre din banii încasați în obositoarele sale turnee de concerte. Acest bonom șăgalnic îndrăgostit de calambururi credea cu tărie că menirea muzicii e să stingă urile, să potolească patimile și să apropie inimile. O credință iluzorie astăzi, într-o epocă a zgomotului și furiei locuită de surzi frustrați care nu știu să asculte, nici măcar să se asculte unul pe celălalt.
Noul director artistic al festivalului știe foarte bine asta: „Mi-aș dori ca fiecare persoană să își aleagă un concert la care să vină. Măcar unul, să guste și să primească darul artei pe care noi îl oferim cu generozitate. În muzică, în artă, în literatură, nimic nu e într-adevăr al tău, decât atunci când îl dăruiești altcuiva“, spune la început de ediție directorul artistic Cristian Măcelaru, citându-l pe George Enescu. Iar Cristina Uruc, noul manager Artexim, organizatorul principal al festivalului care poartă numele compozitorului român, e conștientă de misiunea pe care acesta o are prin rolul său la scară internațională: „Din perspectiva publicului, dar și a marilor artiști care îi dau viață ca invitați, Festivalul George Enescu își are astăzi locul său între cele mai reprezentative evenimente de gen, dedicate muzicii clasice, din întreaga lume“.
Muzica e generozitate, trebuie să fie
Concertul de deschidere, din 27 august, e unul lipsit de discursuri oficiale la Sala Palatului, cu un program romantic în ciclul Mari Orchestre, în care Cristian Măcelaru dirijează Dvořák-Enescu-Richard Strauss la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“. Solistul invitat a fost starul francez Gautier Capuçon, în Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, cu o orchestră ușor crispată în debutul primei mișcări allegro, riguros gestionată însă de dirijor de la chiar primele măsuri. Ansamblul se relaxează la introducerea solistică ce luminează peisajul: Gautier Capuçon are un sunet dulce și fermecător, chiar și în nefericita acustică a sălii congreselor și plenarelor partidului unic de dinainte de 1989.
Intensitatea caldă și tehnica ireproșabilă a solistului revigorează brusc orchestra bucureșteană, care se regăsește sub solicitudinea baghetei lui Măcelaru. Odată cu cea de-a doua temă, una de factură pentatonică, anunțată de un excelent solo de corn, dialogul dintre solist și orchestră din substanțiala dezvoltare tematică prinde contururi încântătoare. Meditativul Adagio pune încă o dată în valoare calitățile lui Capuçon, care știe să fie elegiac fără urmă de patetism, în portamenti incredibil de delicate. Orchestra e de-a dreptul entuziasmantă în Finale. Allegro moderato, cu solouri instrumentale remarcabile (flaut, oboi, clarinet și din nou corn!), cu dirijorul atent la pericolul bombasticului și un solist încântător în această veritabilă simfonie cu cello obligato.
Bisul cerut instantaneu de un public pe cale să se dezmorțească de-a binelea e surprinzător: Gautier Capuçon cântă cu acompaniament orchestral tot Dvořák, celebrul Cântec către lună din basmul muzical intitulat Rusalka op. 114, pe care violoncelistul l-a înregistrat pe albumul Emotions, Warner 2020. Sala e complet cucerită, „muzica e mângâiere sufletească“, are dreptate Cristian Măcelaru, care dedică cu compasiune firească a doua rapsodie de George Enescu, o versiune apăsată, aproape bântuită, celor în suferință după tragedia de la Crevedia, de sâmbătă, 26 august. Un gest extraordinar al dirijorului român la Enescu 2023.
Da, muzica e mângâiere, muzica e generozitate, trebuie să fie, mai ales când totul se pulverizează în jurul nostru. Ultima lucrare din concertul inaugural e Suita din Cavalerul rozelor de Richard Strauss op. 59, versiunea Rodzinski 1944, o muzică încântătoare, cu orchestra în plină vervă, o stare care îmi amintește de epoca Cristian Mandeal. Da, ansamblul simfonic reprezentativ al României, înființat de Wachmann în secolul 19 și consolidat de Constantin Silvestri și George Georgescu, poate fi o orchestră strălucitoare sub bagheta potrivită. Bisul oferit publicului de Cristian Măcelaru e Hora din Muntenia din Trei dansuri românești (1950) de Theodor Rogalski, o suită cântată cu un imens succes de Silvestri la prima ediție a Festivalului Enescu din 1958. Ediția 2023 a început bine!
Concluzia-răspuns nu poate fi decât una
Zubin Mehta & Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino sunt pentru mine capul de afiș al începutului de săptămână din festival. Cu încă alură de star hollywoodian chiar și la 87 de ani, venerabilul dirijor care intră pe scena Sălii Palatului sprijinit într-o cârjă, cu un zâmbet șăgalnic pe figură, ca și cum s-ar scuza pentru ispravă, e un adevărat simbol al muzicii clasice din zilele noastre. A cântat la București încă din 1964 într-un program cu o partitură de Anatol Vieru în primă audiție festivalieră, Concertul pentru violoncel și orchestră, premiat în 1963, la Geneva, cu distincția Reine Marie-José și interpretat un an mai târziu în compania solistului Vladimir Orloff și a Filarmonicii „George Enescu“ din București. E unul dintre cei mai vechi și mai statornici prieteni ai Festivalului Enescu, iar faptul că a acceptat două concerte, pe lângă funcția de președinte de onoare și al acestei ediții, e cea mai bună confirmare a unei declarații de prietenie. Concertul de luni 28 august 2023 e prefațat de înmânarea Ordinului Național Pentru Merit în grad de Comandor de către Raluca Turcan, Ministrul Culturii, cu decretul prezidențial lecturat de Sergiu Nistor, consilierul cultural al președintelui. La ovațiile celor prezenți maestrul Mehta răspunde emoționat, în limba română, „Mulțumesc mult!“.
Dar cu Otello de Giuseppe Verdi din seara de 28 august, maestrul indian n-a rupt gura târgului bucureștean. Sala pe jumătate goală e un semn că apetența publicului român pentru o capodoperă finală verdiană nu e dintre cele mai grozave. Soliștii principali ai operei, în concert cu proiecții multimedia de Nona Ciobanu și Peter Kosir, au fost tenorul Fabio Sartori în rol titular, o voce mai degrabă lirică decât dramatică, baritonul Luca Salsi, un Iago robust și versatil, deși nu foarte expresiv, și soprana Anastasia Bartoli, voce puternică și omogenă căreia i-a lipsit o necesară doză de suavitate. Impecabil Corul Maggio Musicale Fiorentino pregătit de Lorenzo Fratini, cu dicție clară și prezență vocală, impecabilă orchestra florentină pe care maestrul Mehta, director onorific pe viață, a condus-o riguros și schematic, dar destul de liniar. Înainte de celebra arie a salciei din actul al IV-lea, Piangea cantando, mai bine de un sfert din publicul prezent părăsise sala grupuri-grupuri. La triste verità della vita…
Marți, 29 august, al doilea concert Zubin Mehta & Maggio Musicale Fiorentino e prefațat de durerosul preludiu al operei Oedipe de George Enescu. Sala e parcă mai plină, Simfonia nr.2 în do minor, „Învierea“ de Gustav Mahler pare mai atrăgătoare pentru public, dar, din nou, incredibil, tot sunt oameni care se ridică și pleacă între părți!
Chiar dacă nu e explicit o piesă pentru Paști, această der Auferstehungssinfonie este direct legată de tema mântuirii și a Învierii. Iar Mehta imprimă pe scena Sălii Palatului un sentiment aproape palpabil al traiectului Viață-Moarte, cu reliefarea temelor care descriu ciclul unei vieți, cu toate luptele, suferințele, bucuriile, amărăciunile, renunțările și iubirile sale. Iar toată această imensă dramaturgie simfonică, una impresionantă, încearcă să răspundă, în chiar cuvintele compozitorului, unei singure întrebări: care e rostul vieții pământești dacă nu există o viață de apoi? Sobru și solemn, fără a fi funebru, Zubin Mehta reușește să creioneze magistral această întrebare, fără emfaze sau patetism, deși practic suntem într-un marș funebru.
Urmează landler-ul delicat al părții a doua Andante moderato, „pe îndelete“ cum a notat Mahler în partitură, cu solouri instrumentale superbe ale italienilor și tulburătorul strigăt de disperare din scherzo-ul celei de-a treia, cu schimbări de tempo și cezuri atent gestionate în registre diametral opuse. Urlicht, lumina primordială care tânjește după eliberarea din deșertăciunea telurică, debutează cu vocea îngrijită a mezzosopranei Michele Losier sub gestica rarefiată a maestrului Mehta.
Concluzia-răspuns nu poate fi decât una, cu toate îndoielile neîmplinirilor omenești din freamătul vocal al corului și culminația finală a minunatei soprane Christiane Karg. Un Mahler magnific, de care îmi voi aminti multă vreme.
Țesături omogene născute din joc solistic
Am văzut doar unul dintre simfonicele cu LSO & Sir Simon Rattle, cel cu Mahler 9 din 30 august, lucrarea cu care maestrul de 68 de ani și-a luat, „din motive personale“, rămas bun în luna august de la Londra, după șase ani de directorat artistic. Merge la München, oraș în care va dirija Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze. Departe de a avea încărcătura emoțională a concertului din 27 august de la Royal Albert Hall, simfonicul de la București a avut totuși căldura și afecțiunea unei despărțiri, căci ce altceva e această capodoperă mahleriană? Un tur de forță în tempo giusto cu minunata orchestră londoneză și o ciocnire tulburătoare între viață și moarte, sub bagheta unui dirijor care știe să zâmbească în cântecele și dansurile prin care Mahler se agață de tot ce este pierdut. Oricât de dificil ar părea, la final soarele strălucește din nou!
N-am avut nici o șansă să prind Ensemble Intercontemporain decât în live stream, dar, chiar și așa, ce experiență! Concertul György Ligeti la centenar (1923-2006) din 1 septembrie la Ateneul Român a fost memorabil. Ce dedicare a muzicienilor conduși de Pierre Bleuse! Acesta e totuși una dintre moștenirile lui Pierre Boulez, care, alături de IRCAM, reprezintă un adevărat titlu de glorie pentru orgolioasa Franță muzicală a zilelor noastre. Subtile micropolifonii, țesături omogene născute din joc solistic devenit ansamblu și ideea de metronom exploatat timbral până la un presto final turbat în prima lucrare, Concert de cameră pentru 13 instrumente, un fel de uvertură pentru ce a urmat.
Mi-a plăcut foarte mult Concertul pentru orchestră cu Sébastien Vichard și suprapunerea de altă lume a unor sonorități simbiotice în care complexitatea ritmică (care explorează chiar și o structură afro) creează o stratificare incredibilă. A fost entuziasmant! Mi-a fost destul de greu să înțeleg Concertul pentru violoncel și orchestră, pentru că formal entitățile solist-ansamblu nu decelează decât rareori structura tradițională a unui concert – impresionante momentele hieratice de unison. Mi-a plăcut mai puțin Concertul pentru vioară, poate din cauza faptului că l-am ascultat cu nimeni alta decât Patricia Kopacinskaia. Omagiul Ligeti la centenar a fost un manifest care în România s-ar fi putut subintitula „muzica contemporană nu mai sperie de mult pe nimeni“.
Am ratat-o și pe Olga Peretyatko pe 2 septembrie – mi s-a spus că e încă foarte frumoasă! –, dar am mers la prima nocturnă din ciclul Concertele de la miezul nopții la Ateneu cu Zefiro & Alfredo Bernardini. Aveam nevoie de Mozart și de bucuria lui. Nu știu dacă vă mai amintiți scena din Amadeus în care, pentru a reda geniul mozartian, Milos Forman îl pune pe Salieri să descrie în cuvinte adagio-ul din Gran Partita, Serenada nr. 10 pentru suflători în si b major, K.361: „Pe pagină nu părea nimic. Începutul simplu, aproape comic. Doar o pulsație. Fagoții și cornii di basetto, ca o armonică ruginită. Și apoi, dintr-o dată, sus, deasupra lor, un oboi. O singură notă, atârnată acolo, neclintită. Până când un clarinet o preia și o îndulcește într-o frază de o așa încântare! Și asta nu era o compoziție pentru o maimuță cântătoare. Era o muzică cum nu auzisem niciodată, plină de un dor, de un dor atât de neîmplinit, care m-a făcut să tremur. Mi se părea că aud vocea lui Dumnezeu“. Și dacă Salieri e un personaj ficțional în capodopera lui Forman după Peter Shaffer, muzica e cât se poate de reală. A fost scrisă de Mozart în 1781 sau în 1782 și a fost cântată o singură dată în timpul vieții acestuia, în 1784, la un concert caritabil susținut de prietenul și marele său clarinetist Anton Stadler. O capodoperă pe care nefericitul compozitor (care, după cum bine știm, n-a avut nimic de a face cu moartea lui Wolfgang Amadeus) o descrie perfect. Am regăsit acea im-
ponderabilitate a dorului neîmplinit sâmbătă noapte, la Ateneul Român, în interpretarea perfectă a ansamblului care cântă pe instrumente de epocă și poartă numele bunului zeu al vântului de vest. Grazie, Zefiro!
Îi sunt recunoscător lui Ștefan Diaconu pentru recitalul V Coloris & friends la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă din București cu care mi-am început ziua de duminică, 3 septembrie. Au fost aproape două ore fantastice cu din nou Ligeti – Șase bagatele pentru cvintet de suflători, cântate cu o virtuozitate deplină și ludică, Lumina – in memoriam Octavian Nemescu (2021), de Doina Rotaru, compozitoare aplaudată la scenă deschisă pentru inventivitatea iradiantă a unei compoziții revoluționare care citează un bocet de Bartók și Adagio-ul mozartian din Concertul 23. „E o lucrare scrisă pentru cei cinci muzicieni minunați care alcătuiesc cvintetul V Coloris, cu o dedicație specială pentru Felicia și Ștefan, pe care îi cunosc și îi apreciez de multă vreme“, cum spune chiar autoarea. Urmează Aubade de Dinu Lipatti pentru cvartet de suflători – ce muzică incredibilă a scris Lipatti și ce bine e că cineva i-o cântă totuși! – și Dansuri populare românești pentru orchestră de coarde de Béla Bartók în aranjament Diaconu pentru zece instrumente, cu fluier & caval obligato! Marele merit al lui Ștefan e coagularea incredibililor instrumentiști pentru Dixtuorul pentru instrumente de suflat op. 14 de George Enescu, o lucrare rarisim cântată astăzi! Într-un interviu preliminar pe care mi l-a dat pentru site-ul Haute Culture, flautistul, aranjorul, dirijorul și pasionalul muzician îmi spunea că „e firesc și necesar să cântăm acest Dixtuor în festivalul Enescu, pentru că muzica lui Enescu este o adevărată carte de vizită pentru România“.
M-am convins încă o dată că Daniel Ciobanu e cel mai important tânăr pianist român al momentului, ascultându-l pe 3 septembrie în aceeași sală a Ateneului. Ce interiorizare magnifică în Concertul nr. 4 în sol major de Beethoven, ce mixaj de poezie rafinată cu tehnica briliantă! Ce pianissime din altă lume poate avea acest muzician de 32 de ani care merită din punctul meu de vedere o orchestră mai bună pentru călătoria rafinată pe care ne-a oferit-o cu atâta generozitate! Iar bisurile, ah, bisurile lui Daniel, mereu geniale!
Prima mea săptămână la Enescu 2023 se încheie târziu, duminică noapte la Ateneu, cu un Fazil Say monocrom și abstract în Debusssy, o interpretare aproape înfricoșătoare prin lipsa de culoare. Mă cucerește originalitatea compozițiilor proprii, în special Balada nr. 1 Nazim, omagiu poetului turc Nâzim Hikmet, și Kara Toprak, cu modalismul oriental al coardelor ciupite înfundat în cutia pianului, care imită jalea unei lăute în dezolarea deșertului. Sonata nr. 23 op. 57 în fa minor, Appassionata e în mâinile lui Fazil o cursă cronometru pentru ca Preludiu și fugă pentru orgă BWV 543 Bach/ Liszt să mă emoționeze până aproape de lacrimi. Finalul jazzy cu un aranjament la Summertime de Gershwin încununează virtuozitatea incredibilă a interpretului turc care, dincolo de dansul mâinilor și mânecile verzi ale anteriului negru de concert, e totuși un imens și genial pianist al timpului nostru.
Va urma.
Foto 1, 3, 4: Cătălina Filip
Foto 0, 2: Andrada Pavel
Foto 5: Andrei Gîndac
Un comentariu
Ce frumoase ganduri! Asteptam cu bucurie si saptamana a doua! Bravo.