Carte  -  Nona Rapotan  -  

Ca niciodată, o să încep cu sfârșitul: în unul din textele care se regăsesc în Addenda cu extrateritoriale, capitol ce încheie Provence, ținutul secret (apărut la Editura Polirom în 2023), Ioan T. Morar menționează când a început de fapt relația dintre el și Provența. O poveste ale cărei începuturi se află în primii ani de după Revoluție, printre primele lui vizite în afara granițelor numărându-se și cele în acest ținut din sudul Franței. Într-un fel, aici se găsește și unul din posibilele răspunsuri la întrebarea de ce e atât de importantă Provența pentru scriitorul român. Spun „într-un fel“ pentru că, citind cele două volume, te lămurești că în realitate nu există un singur răspuns la această întrebare și, cu atât mai puțin, unul simplu.

Absolvent de filologie, vorbitor de limbă franceză, Ioan T. Morar și-a întreținut constant pasiunea pentru Franța și ținuturile ei din sud (se răfuiește adeseori în scris cu pasiunea administrației franceze de a schimba denumirile oficiale ale unor regiuni din Franța, une­ori după ureche și noile anume alese total neinspirat), anii de la terminarea facultății contribuind din plin la consolidarea culturii personale, dar și la apropierea acestuia – la propriu – de Pro­vența. Cu o viață profesională pe cât de bogată, pe atât de diversă, greu de prins în câteva cuvinte, Ioan T. Morar reușește să aducă toate pasiunile lui într-un singur punct comun: Provence.

„Dacă un lucru nu e întâmplător, atunci trebuie să admitem că nimic nu e întâmplător“

Anii de gazetărie la „Academia Cațavencu“ și experiența de om de televiziune l-au ajutat foarte mult în construirea a ceea ce se poate numi un stil personal. Scriitorul Ioan T. Morar nu poate fi redus nicidecum la volumele dedicate ținutului său preferat, ar fi o simplificare a discursului care ar descalifica din start orice persoană ar încerca să o facă. Poet și prozator de mare forță, recompensat cu diverse premii de-a lungul anilor pentru volumele de proză, scriitorul de origine arădeană (o origine de care este mândru și de care nu uită să pomenească ori de câte ori are ocazia) își scrie jurnalul provensal într-o cu totul altă manieră decât își scrie proza. E o foarte mare diferență între scriitorul de poeme, cel de romane și cel de jurnal, semn că lui Ioan T. Morar nu-i este indiferent cui i se adresează cărțile, la cine pot să ajungă și, mai ales, ce-ar putea să învețe din ele cititorii. Și mai este ceva aici, o nevoie de exprimare pe cât de diferită, pe atât de în concordanță cu profunzimea gândirii omului din spatele scriitorului.

Între 2010 și 2012, Ioan T. Morar a fost consul general la Mar­silia. Cei doi ani de diplo­mație culturală îl ajută să se apropie (spațial) definitiv de Provence, aflăm detalii în acest sens din Șapte ani în Provence (apărut în 2018 tot la Editura Polirom). În această calitate oficială, el se ghidează după niște principii care ar trebui să fundamenteze orice demers diplomatic cultural al unui stat democratic – și, fiindcă am pomenit cuvântul democratic, cred că este momentul să încerc să schițez un mic portret (literar) al scriitorului celor două volume provensale. Curios să afle și cel mai mic detaliu care intră în alcătuirea unei opere literare sau a oricărui produs cultural (cred că îi displace profund sintagma, dar pe mine mă ajută să ancorez în două cuvinte o paletă foarte mare de subiecte), se documentează mult asupra a ceea ce despre urmează să scrie.

Pentru că da, el face parte dintre scriitorii care nu scriu la întâmplare. Se folosește de instinct, intuiește și găsește cele mai atractive subiecte pentru cititori, dar nu se lasă dominat de nota de senzațional, ci duce subiectul în profunzime. Se folosește în acest sens de toată cultura lui generală (credeți-mă, e una foarte solidă, consolidată în jurul unui sistem de valori excelent articulat); aduce mereu în atenția cititorilor scriitori, artiști plastici sau oameni de cultură, unii aproape uitați, alții mai puțin cunoscuți publicului larg; navighează pe internet cu pasiunea unui adolescent aflat în căutare de subiecte de senzație, dar nu reduce nicidecum cercetarea la ceea ce află pe Google; se folosește de umor, ironie și autoironie nu neapărat pentru a-și consolida un stil propriu, cât pentru a nu bloca cititorul în orizontul fascinației totale (ia uite câte știe Ioan T. Morar!), una care ar bloca orice demers de investigare independent de cel al lui. Captează atenția prin menționa­rea unor situații ridicole sau doar amuzante, astfel încât privirea de ansamblu asupra unui eveniment, fenomen cultural sau personalitate culturală să poată fi obținută fără mari dificultăți.

Între turismul de viciu și turismul alb

Găsim în Șapte ani în Provence o pagină de jurnal dedicată Andorrei, în care Ioan T. Morar pome­nește despre cele două tipuri de turism pentru care este renumită zona, turismul de viciu (turiști care vin special pentru a cumpăra alcool și țigări) și turismul alb (vacanțele de schi). Plecând de la această notiță, extind discuția asupra a ceea ce mai înseamnă astăzi turismul, dar din perspectiva lui Ioan T. Morar.

În epoca selfie-urilor, a evenimentelor culturale bifate prin „am fost și eu acolo“ și a traseelor exotice, dar lipsite de orice fundament cultural, scriitorul român, dar și provensal în egală măsură, se încăpățânează să ne arate că se poate și altfel. Nu ne obligă nimeni să adoptăm moda vremii, nu ne obligă nimeni să ne grăbim, să bifăm recorduri și să intrăm pe trasee mult prea bătătorite de alții înaintea noastră ca să mai aibă ceva de transmis și nouă, curioșilor timpului prezent.

Excursiile lui în diverse locuri, fie că vorbim de Aix en Provence, Aubagne, Avignon, de Occitania, Châteauneuf-du-Pape sau de Țara Catară, sunt excursii cu adevărat culturale, relatate cu multe detalii de ordin geografic, cărora li se adaugă cele de interes cultural – cum să ajungi într-un anumit loc, ce să vizitezi acolo, cum să faci să nu rămâi flămând sau pe drumuri, ce să alegi ca suvenir, astfel încât să nu dai averi pe nimicuri, despre toate acestea aflăm din consemnările scriitorului îndrăgostit iremediabil de un ținut pe cât de frumos, pe atât de secret.

Deloc întâmplător, scriitorul și-a intitulat cel de-al doilea volum Provence, ținutul secret. Spre deosebire de primul, unde notele de senzațional și de curiozitate își pun amprenta asupra tuturor paginilor, în cel de-al doilea volum primează notele de profunzime, de așezare și de locuire de facto. Până la urmă, Provence nu e un ținut atât de întins, încât în atâția ani de când locuiește acolo scriitorul să nu fi avut timp să-l cunoască suficient de bine. În Șapte ani în Provence îl găsim pe exploratorul Ioan T. Morar, în Provence, ținutul secret pe ambasadorul cultural, cum bine l-a numit Cristian Preda (la lansarea volumului, ce a avut loc la Căr­turești Verona în iunie 2023). În primul volum sunt foarte dese trimiterile la anii din România, în cel de-al doilea volum scriitorul preferă să reviziteze locurile din ținutul provensal și să vadă astfel ce rezistă probei timpului.

Poate că e momentul să menționez aici că toate paginile de jurnal provensal au apărut inițial în revista „Orizont“ (cu mici excepții, menționate în cele două volume), dar ordinea lor în cele două volume nu este una cronologică, dată de ordinea apari­ției articolelor, ci de cu totul altă natură, ceea ce a salvat definitiv proiectul editorial de la ignorare. Ambele volume sunt alcătuite din cinci părți, practic cinci domenii de interes pentru autor, cel dedicat degustărilor de vinuri fiind, deloc întâmplător, ultimul în ambele cărți.

„Pentru că indiferența este unul dintre diavolii mici care alcătuiesc Diavolul mare“

Sunt câteva elemente care dau notă de seriozitatea demersului lui Ioan T. Morar. Primul dintre ele este legat de limbă. Absolvent de filologie, scriitorul n-avea cum să rămână indiferent la aspectele ce țin de limba vorbită și de im­portanța acesteia în transmiterea și conservarea valorilor unei culturi specifice. Așa se face că unul dintre cele mai des amintite nume în cele două volume este cel al profesorului său de provensală, Denis Roux. Cu un cult al prietenei inculcat în gene, scriitorul arădean transformă relația cu profesorul într-una de profundă prietenie, astfel încât orele de provensală fundamentează în timp un adevărat proiect cultural. E o problemă aici care ar merita să fie discutată pe larg, anume aceea a contraatacului împotriva procesului de aplatizare a valorilor culturale, cum facem să ne păstrăm specificul cultural, fără să fim acuzați de ultraconservatorism sau mai știu ce alte îngustimi.

Subiectul este și pe placul fostului consul cultural, din moment ce nu obosește niciodată să ne aducă aminte detaliile ce țin de istoria locală, în special cea a ținutului provensal.

Al doilea element ține de apar­tenența la spațiul cultural. Chiar dacă s-a mutat în Franța definitiv, Ioan T. Morar nu poate fi acuzat nici un moment de „trădare“, rămâne în continuare același patriot care face muncă de ambasador pe persoană fizică, cum îi place să spună. Inițiază, promovează și participă la orice eveniment care are legătură cu România, scrie despre expozițiile artiștilor români în Franța, caută și cele mai mici motive să aducă vorba despre scriitorii români (curioșii pot număra de câte ori pomenește numele lui Alecsandri, de exemplu, în condițiile în care acasă, în România nici nu se mai aduce aminte de el).

În aceeași măsură, nu refuză (aproape) nici un eveniment cultural local. Merge cu mașina, cu trenul sau pe jos, mai tot timpul însoțit de soția sa (și de fiul lor, când este în vacanță) sau de câți­va prieteni (evocările întâlnirilor cu Matei Vișniec sunt de o sensibilitate rarisimă, iar evocarea peregrinărilor cu Mircea Mihăieș dă notă asupra conceptului de prietenie, așa cum e ea înțeleasă de scriitor). Se încântă la aflarea unor picanterii menite să pună în evidență și mai bine specificul locului (pe care le verifică la reîntoarcerea acasă, nu lasă nimic necercetat, cum spuneam mai sus), astfel încât devine sursă de primă mână de informații pentru turiști sau pentru cei care vor să vină să îngroașe rândurile românilor mutați în Franța. Se ferește să folosească cuvântul comunitate, e conștient că pentru a vorbi despre așa ceva trebuie ceva mai mult decât entuziasmul unor reuniuni organizate cu scopuri precise (celebrări sau comemorări, degustări de vinuri și uleiuri de măsline, lecturi din operele scriitorilor români etc.), dar încă mai crede că e posibilă existența acesteia de facto.

Al treilea element caracteristic acestui demers cultural de sine stătător în care s-a transformat pasiunea lui Ioan T. Morar (cel stabilit în La Ciotat) pentru Provența este fidelitatea. E complicat să vorbește despre fidelitate într-o lume marcată din ce în ce mai mult de superficialitate și consumerism (de tip fast-food). De aceea, pentru mulți ar putea să pară o dovadă de atașament obsesiv revenirea în anumite locuri a scriitorului, insistența cu care pomenește despre La Ciotat, locul unde se găsește primul cinematograf din lume, sau despre diferitele soiuri de vinuri. În fapt, vor­bim despre tradiție, pentru că în fiecare efort (personal, să nu uităm acest aspect) al lui Ioan T. Morar se ascunde grija pentru a duce mai departe tradiția; respectul pentru ceea ce ne-au lăsat antecesorii, nevoia de a înțelege rostul unor tradiții și obiceiuri (savuroase consemnările legate de cassoulet sau despre diferența dintre galetă și brioșă), de a face tot posibilul să le ducem mai departe sunt câteva din preocupările scriitorului. Să nu uităm de vinuri, până la urmă Provența e (și) patria vinurilor, nu doar a lavandei și livezilor de măslini. Vinuri pe care Ioan T. Morar le cunoaște bine și despre care nu obosește niciodată să vorbească oricui se nimerește în preajma sa.

Al patrulea element comun celor două volume este optimismul. Ioan T. Morar este o personalitate solară, cu un umor rafinat, care știe să facă diferența dintre ridicol și prețiozitate absurdă, care detectează în orice eveniment o mică sursă de optimism. Chiar dacă e conștient că societatea franceză s-a laicizat foarte mult, chiar dacă știe că e din ce în ce mai greu să vorbești în spațiul public despre credințe și religii (mai ales despre creștinism), chiar dacă este un anticomunist dovedit și nu este de acord cu politica promovată de unele partide (de aici sau din Franța), Morar refuză să-și piardă optimismul.

Un optimism a cărui sursă e ușor detectabilă, dar despre care nu vreau să insist aici, ci las cititorii să o descopere singuri. Chiar dacă pledează pentru toate formele de cultură, nu o face niciodată în absența unui echilibru, a unei distanțări necesară unei aprecieri corecte a importanței unui eveniment, personalități culturale sau fenomen cultural. Tind să cred că acest echilibru se împletește perfect cu nevoia de a fi înconjurat în permanență de prieteni și familie, astfel încât întâlnirile pe care le pune la cale se transformă în mici evenimente culturale și prilejuri de a mai afla ceva nou, iar împărtășirea cu noi, cititorii, devine o continuare firească a acestui demers.

Șapte ani în Provence și Provence, ținutul secret, cele două volume scrise de Ioan T. Morar și apărute la Editura Polirom, constituie o excelentă pledoarie pentru ceea ce numesc diplomație culturală. Într-un moment în care guvernul statului român anunță măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare care vor afecta sectorul cultural drastic (sector și așa defavorizat de toate guvernele venite la putere după 1989), ajungi să te întrebi de unde găsește resurse Ioan T. Morar să pună în lumină cultura română, dar și pe cea provensală și franceză la nivel mai amplu.

Îmi vine în minte acum Bob Dylan în Provence, una din cele mai dragi mie consemnări din ambele volume (am mai multe, dar nu e rostul aici să-mi scot în evidență subiectivismul), un articol care se constituie în cea mai bună dovadă despre cum să faci multe cu bani puțini. Pentru că de fiecare dată când se vorbește despre cultură în România se invocă banii (lipsa acestora), mulți ajung să creadă că pentru a face cultură îți trebuie mulți bani, or lucrurile în realitate nu stau chiar așa. Chiar dacă în Provence, ținutul secret se regăsesc multe din spaimele și angoasele provocate de pandemia de coronavirus, tot în acest volum aflăm și antidotul pentru cele două: credința. Cre­dința ca vector cultural imposibil de ignorat sau, mai rău, de anulat. Credința în forța binelui și cre­dința ca parte a „lucrului făcut cu bună-credință“. Merită citite cele două volume fie și pentru a ne regăsi această încredere, în noi și în cultura căreia îi aparținem.

Galerie foto