La un pahar cu vin, trăncăneam cu prietenii despre influența jazzului în rock și dezbăteam cu seriozitate vorba care circulă în sat cum că „orice iubitor de jazz este, în adâncul sufletului, un mare rocker”. Nu știu despre alții, dar eu am ajuns la jazz trecând prin lumea rockului, căci primele muzici ascultate au fost King Crimson, Jimi Hendrix Experience, The Doors, Cream etc., urmate de jazz fusion, Mahavishnu Orchestra și Weather Report, ca, în final, să vreau să mă întorc la rădăcină, la jazz. Deci un upside down care m-a catapultat direct în sunetul lui Miles Davis, restul fiind o intimă istorie.
Cum indicat e ca prima iubire să nu fie uitată, doar dacă lozul a fost câștigător, desigur, episodic, mă întorc la rockerii mei. Era o zi dedicată băieților de la King Crimson, iar primul album pe listă, Discipline. Și, cum ascultam eu tobele lui Bill Bruford, îmi fuge mintea la celălalt toboșar al lor, Pat Mastelotto, și mă trezesc că încep scormonitul să văd ce mai face omul, căci relația mea cu muzica nu este de factură epidermică.
Și așa am descoperit trupa KoMaRa. Iată mai jos traseul curiozității.
În 2014, Pat primește ultimul album solo, The Son, al chitaristului David Kollar, album premiat cu discul anului în mai multe țări. Pat îl invită la un concert Crimson ProjeKct, au o scurtă discuție în cabina de filmare despre posibilitățile de a cânta împreună. Kollar își cooptează și prietenul, pe trompetistul Paolo Raineri, și în noiembrie 2014 are loc primul turneu, total improvizat, așa cum este și sesiunea de studio.
O combinație dementă de muzicieni. Sar peste Mastelotto, căci situl lui muzical necesită prea multe săpături, poate revin în alt articol, și vorbesc despre cei doi tineri. Italianul este o figură bine-cunoscută în jazzul progresiv, etalându-și abilitățile în tot felul de proiecte și în diferite stiluri. Inspirat de nu-jazzul scandinav, Raineri este un fel de Terje Rypdal (chitarist norvegian) al trompetei și cu asta am spus tot. Ei, David Kollar… Despre David, Mastelotto afirmă că „este unul dintre cei mai inovatori și motivați chitariști tineri de pe scena actuală a muzicii, o combinație de influențe clasice est-europene, jazz, ambient, techno, IDM, trippy heavy blues rock amestecat cu stiluri folclorice orientale“. Eu știu că adesea criticii preferă să pună muzica în categorii, dar cu David este aproape imposibil. Dacă pe Raineri îl compari cu Rypdal, despre Kollar poți spune că este un David Torn în devenire. Dintre colaborările de top ale lui Kollar amintesc câteva nume sonore – Steve Wilson, Arve Henriksen, Erik Truffaz și Eivind Aarset.
Dar să ne întoarcem la proiectul nostru, KoMaRa. Dacă vă gândiți, ca inspirație, la celebrul brand american de bijuterii, la care un inel de logodnă face cât un apartament, sunteți pe o pistă greșită. KoMaRa combină numele de familie al fiecărui artist – Kollar, Mastelotto și Raineri. Albumul cu titlul omonim este un etno-rock industrial, cinematic și inovator și este coloana sonoră a unei o povești polițiste întunecate, așa a gândit-o Pat, care descrie dispariția misterioasă a unui om și sfârșitul acestuia. Pentru ceea ce urmează să auzim, ne pregătește din start chiar ilustrația copertei, The Creature, realizată de uimitorul Adam Jones, chitaristul trupei Tool, artist legat, de altfel, de muzica de film, cu proiecte precum Predator, Terminator etc., ilustrație ce prezintă o creatură, o bestie malformată, în nuanțe sângeroase și de a cărei voce nu vom scăpa în ultima piesă a albumului.
So let the Music play. Pendulând între operația auditivă fără anestezic și un jazz melancolic de science-fiction, acest album trăiește într-un vortex sonor feroce și începe în trombă, că așa e cu năpasta, nu se programează, te lovește fix în momentul de pauză dintre fazele respirației, moment în care Creatura se trezește. Îi simți prezența, căci nările îți sunt inundate de un miros înțepător, un Dirty Smelly, cum se numește chiar prima piesă a albumului. O vezi cum apare din chitara new wave extraterestră a lui David, cum calcă în sunet de tobă, o combinație de percuție modernă cu sunete tribale, și cum se scurge din trompeta lui Raineri, totul pe fondul unor mormăieli indescifrabile. Cinema. KoMaRa face film din muzică, care se dezvoltă continuu și elaborează scenarii originale în mintea ascultătorului.
Mârâit de chitară, zgomote viscerale, tobe ce pulsează, un blues avangarde jazz, în care o trompetă ține în frâu chitara sălbatică, ce se zbate cu furie, ca și cum s-ar lupta să se elibereze, voci amenințătoare, incendiare, vulnerabile, care servesc ca interludii pentru a rupe sau a crea stări de spirit și tensiune pe tot parcursul albumului și trei muzicieni care modelează un peisaj sonor expansiv. O călătorie în altă lume, însoțită de o muzică ce trece de la terifiant la straniu, fără să-și slăbească nici măcar o dată aderența asupra ascultătorului îngrozit, dar transpus în minunata lume a sunetelor fusion. La prima expunere, albumul poate părea dur și tulburător, așa cum este și coperta. Dar există o inimă care bate în interiorul acestei bestii malformate, ritm cardiac ce surprinde momente de lumină și speranță. Sugestie: ascultă cu atenție trompeta lui Raineri.
Eu îmi imaginez albumul ca o combinație între un Miles Davis târziu cântând alături de versiunea mai grea a Regelui Purpuriu, combinat cu haosul șlefuit al Porcupine Tree, totul dirijat de bagheta lui Mastelotto. Eclectic. Eh, cu această combinație în minte, astăzi, 9 august, așa, să mă localizez în timp, citesc un fragment din cartea mult așteptată în această toamnă, The Coming Wave (IA, viitor, cum să ținem în lesă tehnologia), scrisă de Mustafa Suleyman, cofondator al companiei de pionierat în domeniul inteligenței artificiale DeepMind, parte a Google, și dau peste următoarea chestie: „Thomas Edison a inventat fonograful pentru ca oamenii să-și poată înregistra gândurile pentru posteritate și pentru a-i ajuta pe nevăzători. A fost îngrozit când majoritatea oamenilor voiau doar să asculte muzică“. L-am și văzut pe Edison cum mi-a dat unfriend!
Daca v-a oripilat ideea de sountrack pentru dispariții, crime și creatura din filmul nostru, pentru inimi mai puțin forjate, propun o altfel de coloană sonoră – soundtrack art, căci așa își descrie David Kollar ultimul album, Echos of Hopeful Melancholy, solo chitară acustică, lansat exact în prima zi de toamnă.
Îl voi lăsa chiar pe artist să vă descrie altă latură a talentului său: „Am fost inspirat să creez acest album de o scenă din filmul Vicky Cristina Barcelona de Woodie Allen, scenă în care pictorul Juan Antonio le-a sugerat să asculte chitara seara. M-am gândit ce aș putea să cânta pentru un pictor, pentru arta lui, la o chitară acustică fără un looper, Ableton live și alte efecte care fac parte din sunetul meu.
Am decis să vizitez Barcelona și să găsesc un astfel de artist, ca inspirație. M-am așezat lângă Fântâna Magică din Montjuïc și am ascultat un chitarist flamenco. Am început să mă gândesc cum aș putea cânta așa pe stradă, deoarece eu nu știu să cânt clasic sau flamenco. Trebuia să mă diferențiez cumva. Am decis să înregistrez compoziții spontane de chitară acustică la un singur microfon și cablu, pe corzi puternic subacordate, ca și cum aș fi cântat pe stradă. Mă puteți auzi cum respir și țip pe album.
Au rezultat 13 compoziții spontane, pe care le-aș numi soundtrack art“.
Voi cum stați cu curiozitatea?