Cel dintii spectacol, care s-a jucat cu casa inchisa, a fost un mare succes, insa a marcat si un moment delicat pentru artistii sibieni. Dincolo de povestea dulce-amara de pe scena, spectacolul mai are o poveste, a sa, adevarata si trista: intreruperea sirului de reprezentatii a fost cauzata, in ianuarie 2007, si de incidentul nefericit cind unul dintre actori, Ovidiu Mot, a fost gasit pe strada in coma, lovit la cap. S-a intimplat chiar in seara de dupa premiera la Pescarusul lui Andrei Serban, in care artistul il interpreta pe Samraev. Actorul, din pacate, este in stare grava si acum. Colegii lui insa au reusit dupa atita timp sa reia spectacolul, intr-o noua forma, iar publicul le-a admirat taria.
Curtea unui bloc, poate blocul tau
Cind intri la Plastilina, intri de fapt in curtea interioara a unui bloc darapanat, cu fatade mincate de igrasie, tencuiala plesnita, cosuri de gunoi. Cutiile postale afumate pazesc un Fiat ruginit si sectiunea realista a unei toalete mizere, cu faianta ingalbenita si usi insemnate cu graffiti.
Te simti ca acasa, in tara ta si la periferia orasului tau. Un „acasa“ deloc confortabil insa. Singurul actor aflat deja pe scena sta cuibarit in camera sa, la parter, modelind o bucata de plastilina, in timp ce spectatorii isi ocupa locurile. In jurul lui, rafturi albe, incarcate de mici figurine.
Rasare soarele, geamurile de bloc se deschid toate in acelasi timp si, de dincolo de ferestre, apar sase cupluri actionind ca niste roboti setati pe acelasi program: se spala pe dinti, fac gargara si scuipa in strada. Barbatii se usureaza si coboara in curte, la masina, sorb din sticla de votca si umfla cauciucurile, in timp ce femeile, sus, spala geamurile, sterg praful si pregatesc micul dejun.
Barbatii urca inapoi in case, isi plimba cite un deget pe geam si li se pare ca nu e destul de curat, isi dau nevestele cu capul de pervaz pina ii dor bratele, dupa care le saruta cu patima si fac sex pe fuga, apoi repede la meciul de la televizor.
Diminetile sint un leit-motiv al piesei, cu gesturile devenite firesti ca insusi rasaritul soarelui. In mahala zilele se succed la fel una cu alta, si numai pericolul ia fete diferite si neasteptate. Oamenii, pierduti in maruntele lor treburi zilnice, uita de ceilalti si chiar de ei insisi, continuind sa traiasca in singurul fel pe care il stiu: indiferenti.
Din cind in cind insa, cineva moare. Pe baiatul cu plastilina il cheama Maxim (Adrian Neacsu). Prietenul lui, Spira, baiat de cartier, a murit la inceputul piesei, dar e singurul personaj care se va afla continuu pe scena, pe toata durata spectacolului. Interpretat de o fata imbracata in camasa alba (Cristina Flutur) si intr-un costum cam nepotrivit ca masura – costumul mortului, ca un costum de mire prea larg pentru un trup asa de tinar –, Spira e vocea povestitorului. Defineste scenele si anunta locatia, cu voce egala („in curte“, „in spatele blocului“, „in toaleta scolii“).
In toate momentele de cumpana, cind Maxim este batut, exmatriculat, violat, Spira isi indeamna prietenul la fericire. Iar singura fericire posibila e moartea – „Hai, vino, vino si tu!“, ii sopteste cu blindete. Dar Maxim nu moare – „Nu acum, nu inca!“ –, indura in continuare, se lasa dus de val si indura, ajungind in situatii tot mai dificile, de parca, si daca n-ai misca nici un deget, singurul curs posibil intr-o astfel de lume e cel spre nenorocire. Maxim va muri, la finalul piesei, aruncat de la etaj de cei care il violasera.
Jucat in lumea larga
Piesa, alcatuita din scene scurte, derulate rapid, descrie lumea dura a periferiei. Mizeria, alcoolul, violenta, crima si violul sint principalele ingrediente, chiar daca totul e inchegat prin replici pline de umor.
Excelenti in rolurile lor de elev, respectiv profesoara, Florin Cosulet si Pali Vecsei, precum si Ofelia Popii trecind de la un rol la altul. Textul, apartinindu-i siberianului Vasili Sigariev, a avut premiera mondiala in 2002, la Royal Court Theatre din Londra, si este jucat pe scene din intreaga lume. Regizorul, Vlad Massaci, spunea ca spectacolul care se potriveste realitatii rusesti postcomuniste se potriveste la fel de bine si celei romanesti, fiindca personajele sint oameni de la periferie, iar romanii au trait, intr-un fel, mereu la periferie.