Îmi cer scuze față de cititori dacă de data aceasta o să încep prin a scrie despre o carte de-a mea, dar nu pot să nu o fac. Nu din orgoliu sau frustrare auctorială, ci dintr-o pură și neașteptată uluire. Ceea ce mi s-a întâmplat zilele trecute m-a făcut să mă gândesc serios la sensul dictonului „Cunoaște-te pe tine însuți“, fiindcă am avut dintr-odată sentimentul că nu mă mai cunosc. Sau, mai exact, că nu mai am habar ce am făcut – ce am scris – odinioară.
Ce s-a întâmplat? Vara aceasta Editura Polirom mi-a reeditat volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a. Ediția anterioară era epuizată de mult, însă motivul principal a fost că tocmai s-au împlinit douăzeci de ani de la prima ediție, deci era un moment bun de sărbătorire, de rememorare și reeditare. Mărturisesc că așteptam apariția cărții în librării cu un amestec de teamă și curiozitate. Acum două decenii, relatarea anului petrecut împreună cu Alina în Statele Unite, unde am descoperit o lume atât de diferită de Lumea Veche și am descris-o așa cum am văzut-o și am înțeles-o, a impresionat în mare măsură prin ineditul ei – ineditul hipermodernității și al consumerismului american, stereotipurile acelei lumi, ritmurile vieții de acolo, cu omniprezența mașinilor personale, ritualurile sociale și relațiile interumane, pe care cititorul român le descoperea și el intermediat, prin textele din carte. Lucruri noi; pe atunci erau lucruri noi.
Doar că în 2003 internetul era la începuturi, Google abia ce ieșea din scutece, iar lumea era încă mare. America era departe ca-n basme, peste mări și țări. Între timp aproape orice colțișor al Statelor Unite – al lumii întregi – e accesibil, la un clic sau la un avion distanță, lumea s-a făcut mai mică, iar România s-a americanizat. Grija mea majoră, întrebarea ce mă rodea, era următoarea: cum va citi cineva azi o asemenea carte, inevitabil datată în planul informațiilor brute? E și întrebarea pe care o pune Paul Cernat în prefața empatică a cărții.
Nutream (încă nutresc) speranța secretă că Adio, adio… va fi citită într-un mod cu totul nou, că întreg conținutul ei va fi resemnificat, revalorizat, reinterpretat… nu știu cum, poate într-o cheie ficțională, ca o poveste ceva mai veche, dar care păstrează ceva farmec sau care se decodează altfel, în spiritul lumii de acum. Și, ca prin minune, la vreo săptămână după apariția cărții, am găsit pe pagina web a unei librării online o descriere a cărții care mi-a validat speranțele – doar că altfel decât mă așteptam. Mult-mult altfel. Judecând după acea prezentare, biata Adio, adio… părea într-adevăr o carte atât de diferită de cea pe care știam că o scrisesem, încât nu mi-o mai recunoșteam.
Ca să-mi justific uluirea, o să dau câteva citate din prezentare. Am aflat de acolo mai întâi că e vorba de „o carte scrisă de autorul român Radu Pavel Gheo și publicată în anul 2010“ (de fapt 2003). Apoi că „este un roman semi-autobiografic care explorează viața unui tânăr în România post-comunistă și tranziția sa către o societate în schimbare“. Tânărul se cheamă Alex (!!!), iar cartea îi urmărește povestea „într-o perioadă tumultoasă a istoriei României, trecând prin diferite momente semnificative ale tranziției politice, economice și sociale“. Într-adevăr, o carte cu totul nouă. Probabil ar trebui să o (re)citesc. Cred că merită, măcar pentru că „stilul narativ al cărții este plin de umor, ironie și satiră, oferind o privire amestecată de melancolie și critici sociale asupra transformărilor în curs“. Treaba asta cu umorul, ironia și satira o să atragă garantat o droaie de cititori dornici să afle aventurile lui Alex în perioada tumultoasă a tranziției din istoria României.
Atâta doar că în întreg volumul nu apare nicăieri numele de Alex (am căutat, jur!). Tot așa cum în prezentare nu apare nicăieri numele Statelor Unite. Iar dacă eu, autorul, am fost atât de uluit, îmi imaginez ce surpriză vor avea cei care vor comanda cartea pe baza acestei prezentări. O să-l caute pe Alex până la ultima pagină și, frustrați că nu-l găsesc și nu-i pot urmări evoluția și deziluziile, o să se consoleze, poate, cu explicația narativă oferită de Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător.
Desigur, există și o altă explicație, ce ține de vremurile noi pe care le trăim. Doar că ea îl elimină pe Alexul librăriei online. Iar omul începuse să-mi fie drag. Fără el, se duc naibii „efectele complexe ale tranziției politice și economice asupra individului“. Măcar de-ar rezista, vorba prezentării, „narativul captivant“…