Pina sa public O pasare pe sirma, am mai scris trei romane, iar despre doua dintre ele n-am vorbit niciodata. Pe cel dintii l-am inceput la noua ani – tocmai citisem Robinson Crusoe – si era despre doi copii care ajung pe o insula pustie. Am scris douazeci de pagini de caiet dictando – aproape numai dialoguri – si m-am oprit pentru ca venea septembrie si incepea scoala.
In vara urmatoare am abandonat cu totul proiectul… ca sa scriu povestiri stiintifico-fantastice. Adolescenta fiind, m-am apucat de scrisori de dragoste. Proza „serioasa“ am citit abia in Cenaclul Central si mai apoi in Cenaclul Litere, ambele din Facultatea de Litere bucuresteana. Aflindu-ma acum zece ani in Berlin, m-am ocupat de o carte – nepublicata – pe jumatate biografica, pe jumatate fantastica, motiv pentru care nu m-am putut impaca niciodata cu ea. In tot timpul acesta, pentru ca poezia imi era umbra ascunsa, am scris carti de versuri. Si toate aceste carti – Poza retusata, Nordul, Credinta – sint structurate epic, dezvolta povesti de adincime. Ca sa ajung la deambularile Sabinei, a trebuit sa trec prin Cerul din burta, adica printr-un volum pe care l-am subintitulat tot roman, dar si prin cartea pentru copii, Aventurile lui Arik. Dupa tot acest parcurs, O pasare pe sirma nu e o ruptura, ci mai degraba un popas firesc. E pariul meu cu denotatia, cu linearul, cu frazele despodobite. Cind am inceput cartea, aveam in minte Candide, de Voltaire. Cind am terminat-o, ludicul si experimentalul fusesera inlocuite de realismul cel mai crud si de nostalgie. Si de alte sentimente amestecate ca in refrenul unui cintec de Leonard Cohen.
O pasare pe sirma. Un ghid de supravietuire?
Nu, nu este un ghid de supravietuire, ci o constructie in care incaperile se lumineaza pe rind, unele vag, altele foarte tare, ca sa se vada cit mai mult din fundalul pe care personajele trebuie sa traiasca. Nu este o carte despre studentie, ci despre tinerete. Sabina este o tinara care, abandonindu-si trecutul, e nevoita sa se descurce in marele si incilcitul Bucuresti postcomunist. Cartea incepe cu trenul care o aduce in gara si se sfirseste cu o dimineata limpede, de primavara, la Curtea Veche, in apropierea ruinelor spalate de o ploaie usoara. Intre cele doua secvente sint citiva ani, cu meseriile neconventionale – vinzatoare in fast food-uri, manechin viu intr-o vitrina, reprezentant de vinzari al unei firme de vase etc. –, cu o poveste de dragoste, cu prieteni care intra temporar in scena, cu entuziasmul strivit incetul cu incetul de realitatea nevrozata a anilor ’90. Intimplarile – incercarile – prin care trece Sabina sint impletiturile fringhiei de pe care ea nu vrea sa cada. Echilibrul ii este deseori in pericol, pentru ca viata in care intra nu e usoara.
Cine este Sabina si cit de mult v-ati atasat de acest personaj?
Imi seamana cam in felul in care, magrittian, as incerca sa-mi vad trupul din spate si nu reflectarea lui in oglinda. Sabina este un alter-ego al meu, dar, prin nenumarate detalii, se si indeparteaza de biografia mea reala. Cind am decis sa scriu la persoana a treia – folosind un indirect liber foarte apropiat de personajul central –, mi-am cistigat, de fapt, libertatea. Adica am putut sa inventez, sa fac colaje din propriul trecut, sa construiesc, sa dau sens. Daca as fi optat pentru autofictiune, mi-ar fi fost greu, din onestitate, sa-mi folosesc imaginatia. Asta pentru ca, in genul acesta de texte, se pleaca de la fiintele care ne populeaza viata reala. Si care sint mult mai complexe decit reprezentarea lor dintr-o carte.