Scriitoarei Anca Vieru i-a revenit misiunea de a recrea, de data aceasta, biografia romanțată a pictorului Theodor Pallady (1871-1956). Colecția Editurii Polirom se îmbogățește astfel cu un nou titlu care aduce diversitate și o lumină aparte prin munca depusă de autoare și prin rezultatul final: Pallady. Ulise legat de catarg.
Vom cunoaște, așadar, în cea mai nouă biografie romanțată un Pallady care pornește de pe Ulița Sârbească a Iașului și ajunge până în inima Parisului, în Place Dauphine, un „om destrămat“ și un veșnic îndrăgostit în egală măsură, un dârz care a încercat să păstreze un echilibru în tot ceea ce însemna viața cu toate pasiunile ei. Nu reușea de fiecare dată și, de cele mai multe ori, revenea la o singurătate necesară creației și vitală artistului.
Micul Toto, așa cum i se spunea în copilărie, crește ocrotit de bunicul Vasile Canta și va beneficia și de susținerea Mariei Cantacuzino, mătușa Mariei Pallady, pentru a merge să studieze pictura la Paris după ce anii din urmă îi dovediseră deja înclinația și pasiunea pentru această artă. Dacă în tinerețe „desene în tuș și tente de laviu, toate la un loc alcătuiau lumea pestriță în care se învârtea Pallady“, treptat descoperim cum exteriorul și interiorul se schimbă într-un joc al luminii și al culorilor, biografia semnată de Anca Vieru urmărind cu brio măsura în care fiecare eveniment din viața lui Pallady îi influența arta, îl supunea la pauze sau îl făcea să se aplece cu și mai multă îndârjire asupra tablourilor sale. Tablouri care, se va dovedi din nou și din nou, reprezentau de fiecare dată, cu precădere în a doua parte a vieții, mici portrete ale propriei vieți, povești cu însemnătate surprinse în culoare, captate pentru totdeauna pe o pânză semnată de un maestru.
Un zâmbet al unei femei necunoscute
De la iubirile de tinerețe se va îndrepta către Jeanne Diamandi, îndrăgostindu-se nebunește de zâmbetul ei, de un zâmbet al unei femei necunoscute. Își va da seama în timp că iubirea pentru acel zâmbet nu va fi suficientă, iar dorința de singurătate își va face din ce în ce mai tare simțită prezența. Rolul de soț și tată nu i se potrivea: „Avea nevoie de liniște și de singurătate. S-a oprit când și-a dat seama. Singurătate. Un artist are nevoie de spațiu vital, spațiu pe care o familie nu i-l poate da“. Se întoarce astfel spre ceea ce îl cucerește din nou și din nou, fără a-l abandona vreodată, surd la clevetelile unui public care nu-l înțelegea, dar care îi aprecia arta din ce în ce mai mult: „Pallady era considerat un extravagant în pictură la fel ca în viață. (…) Îi comentau hainele și ținuta, alegerea de a fi vegetarian sau încăpățânarea de a bea doar ceai verde adus din China cu caravana“.
Parisul îl îmbrățișează și îi devine o a doua casă, chiar dacă va rămâne întotdeauna cu nostalgia celor două țări, prins între doi prieteni de care nu se va putea despărți niciodată: „Trecuse de cincizeci de ani și melancolia străzilor vechi se potrivea cu melancolia lui“. În jurul acestei vârste consideră că își stăpânește cu adevărat arta, iar lumile sale interioare încep să iasă din ce în ce mai mult la iveală.
Dacă fereastra e un laitmotiv care încă mai ține legătura cu exteriorul, se va închide la un moment dat tocmai pentru că universul întreg se va transpune altfel în tablourile lui Pallady, obiectele vor conține povești chiar dacă pentru ochiul privitorului nu își vor dezvălui secretele: „Apoi fereastra s-a închis și Pallady a pictat mai mult interioare. Nuduri, femei în intimitate și naturi statice, toate așezate contre-jour în fața ferestrei închise. În tablourile lui lua naștere o lume claustrată între cei patru pereți, o lume alcătuită din obiecte aparent banale: flori, oglinzi și măști, pălăria și pipa lui sau ziare și cărți așezate pe masă. În lumea asta, obiectele pictate deveneau, într-un fel, autoportrete“.
Tabloul despărțirii de Cella Delavrancea, o despărțire simbolică, pentru că povestea nici nu a putut începe cu adevărat între cei doi, e o astfel de fracțiune de viață surprinsă în culori, imposibil de descifrat pentru cei care nu îi cunoșteau atunci viața, dar disponibilă nouă, astăzi, printr-o biografie cu propriul său drum.
Un „om destrămat“ în inima Cișmigiului și în inima Parisului
Yvonne, tânăra pe care o va întâlni în parc, va fi cea pe care o va iubi cel mai tare, cea care îi va lăsa spațiul pentru a crea, înțelegându-l fără să îl întrebe, având propria sa dezamăgire în fața vieții și trăind aceeași poveste cu același limbaj al iubirii ca și al lui Pallady. În paralel, prietenia cu Matisse rămâne una dintre cele mai importante poteci ale vieții sale, un drum aparte pe care pășea cu încredere, apoi cu nostalgia față de cel de care îl desparte în cele din urmă cel de-al Doilea Război Mondial.
În miezul bombardamentelor, întors la București, se refugiază uneori în Cișmigiu și acolo, în locul său îndrăgit, continuă să schițeze, continuă să creeze și să se lase inspirat în continuare de natură și de frumos, de rămășițele a ceea ce nu fusese atins de distrugere: „De multe ori, Pallady se ducea în Cișmigiu când suna alarma. Ce să bombardeze aici? se întreba el. Și, până la urmă, ce mai contează? Își lua carnetul cu schițe, se așeza pe scaunul lui preferat, sub un platan uriaș, și desena. Oameni, copaci, flori“. Aici își urmează cu fidelitate pasiunea, aici continuă să picteze cu mintea celui care nu poate concepe că viața poate continua și fără artă, fără creație.
Ceea ce îi curmă, în cele din urmă, avântul și încrederea va fi reprezentat tot de o serie de părăsiri și îndepărtări. Singurătatea nu mai este spațiul necesar creației, căci locul îi este luat de însingurare. Iar însingurarea devine apăsătoare și sfarmă creația, face loc destrămării omului și artistului, întocmai ca o pânză care nu mai face față trecerii timpului:
„Era târziu, se apropia din ce în ce de destrămare, se rupea câte puțin de toate. O destrămare ce începuse de mult. O îndepărtare. Oamenii la care ținuse nu mai erau. Jeanne murise din timpul războiului. Cu Matisse pierduse legătura, scrisorile nu mai ajungeau, rar mai primise vești despre el prin cunoscuți, dar în 1954, când a murit, a știut, a simțit cum se întinde pustiul în jur. Și mai erau cei care se schimbaseră atât de mult, încât se îndepărtau singuri. Cei care-l dezamăgeau. Imaginile și amintirile se dizolvau unele într-altele, mirosurile dispăreau, zgomotele se atenuau, ajungeau la el în șoapte molcome. Ultima a rămas lumina, lumina aceea sidefie a cerului din Paris, lumina aurie a apusurilor de la Bucium“.
Fie că sunt fragmente de jurnal, scrisori sau mărturii, amintiri ale celor care l-au cunoscut sau propriile însemnări, toate acestea îl omagiază cu onestitate pe Theodor Pallady și îi conferă o imagine care, fără îndoială, l-ar fi mulțumit.
Scriitoarea Anca Vieru nu schițează, ci face un portret în culori vii, îndrăznețe și sincere, cu o voce sigură care i-ar fi plăcut, cert, însuși maestrului. Nuanțează biografia printr-un romantism al locurilor, al luminii și al simțurilor, păstrându-l pe Pallady autentic și oferindu-ne nouă, ca cititori, o călătorie nostalgică și plină de candoare a emoțiilor și a adevărului.
Anca Vieru, Pallady. Ulise legat de catarg, colecția „Biografii romanțate“, Polirom, 2023