„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Fiction Ltd.
– Fragment –
7053 de la Facerea Lumii
Anul zăpezilor
Târgul Iașilor
Pe tronul tatălui său, în sala cufundată în întuneric, cu obloanele ferecate, așa cum erau întotdeauna atunci când nu se făcea Sfat, Chiajna asculta. Zgomotele Caselor Domnești ajungeau până la ea schimbate de penumbra și nemișcarea din jur, așa cum ajung la un prunc aflat încă în pântecele maicii sale. Ca și cum faptul că se așezase pe tronul țării nu era suficient de nerespectuos, Chiajna se lăsase să alunece până când spătarul înalt îi împinsese bărbia în piept. Întinsese picioarele și părea mai degrabă căzută fără simțiri decât așezată. În mâini învârtea un medalion cu un portret pictat în interior.
Nu se mai așezase pe tron de când era pruncă. Nici atunci nu îi erau îngăduite astfel de purtări, darmite acum, domniță cerută de soție de voievodul Valahiei. Ce pedeapsă aveau însă să-i mai dea acum, când prezentul ei era pe sfârșite și se apropia din ce în ce mai iute viitorul? Mustrări nesfârșite și plictisitoare din partea Doamnei Elena? Masa luată singură, în iatacul ei? O zi întreagă petrecută cu ghergheful în poală? Până mai ieri aceasta de pe urmă ar fi fost pedeapsa pedepselor. Astăzi însă Chiajna nu mai trăia în prezent, ci se mutase cu totul în viitor. Cu atât mai mult se simțea liberă să facă tot ce poftește.
Deschise medalionul cu vulturi, coroane și cruci încrustate pe capac și cercetă din nou portretul. Dinăuntru o privea un bărbat cu sprâncenele groase, negre, unite la rădăcina nasului, cu gușă de om înstărit și o mustață ca pana corbului răsucită în jos, ceva mai bogată decât a tatălui său.
Un străin.
O cetate ferecată.
De vreme ce portretul fusese făcut anume pentru ea, își închipuia că privirea pe care Mircea-Vodă o arătase pictorului îi era trimisă ei. Dintre toate privirile din lume, el alesese să arate miresei sale una oțelită și închisă peste lumile dinăuntru. Îi părea bătrân, cu toate că dimineață păruse mai tânăr. Pesemne lumina puțină din sala tronului adâncea umbrele, arătându-l încercănat și plin de riduri. Chiajna nu văzuse niciodată riduri în portretele pictate. Avea să mai verifice o dată afară, la lumina soarelui. Cu toate că nimic nu mai avea acum importanță, cu sau fără riduri, el avea să-i fie soț.
De câte ori lua o hotărâre, murea un posibil viitor.
Dar ce hotărâre luase ea acum, ce alt viitor ar fi putut avea? Aceasta nu era o alegere. Era o soartă scrisă încă de la naștere, așa cum fetele boierilor mici nu au, ele pot omorî viitoruri făcând alegeri. Sau poate că nu fusese scrisă chiar de la naștere, ci se clădise în timp, faptă cu faptă, o parte atunci când Ștefăniță-Vodă murise otrăvit, altă parte când Bogdan Vodă cel Orb murise pesemne din același motiv, lăsând astfel pe tatăl său singur fiu cunoscut al lui Ștefan cel Mare. În ziua în care o delegație din Sfatul Țării intrase în curțile largi dintre bălțile Brateșului ale lui Petru, negustorul de pește, scrierea sorții Chiajnei se încheiase. Devenise atunci fiică de domn, avea să se mărite cu un voievod și să fie chezășia unei alianțe.
Cererea în căsătorie trimisă de Mircea-Vodă dezlegase un întreg schimb de daruri între cele două curți domnești, un dans complicat al semnificațiilor. Cel dintâi răspuns al lui Petru Rareș fusese o sută de blănuri de samur și cincizeci de blănuri de vidră de cea mai bună calitate, aduse de la Moscova și trimise în târgul Bucureștilor printr-o delegație boierească, și nu prin simpli soli. Cuferele fuseseră însoțite numai de cuvinte de prețuire, nicidecum de acceptarea cererii în căsătorie. Aceasta însemna că voievodul este mulțumit de felul cum Mircea-Vodă pornise lucrurile și că următorul lui pas este așteptat cu bunăvoință la Suceava.
Pentru că în ultima vreme avuseseră loc felurite pricini mărunte cu polonezii – ei opriseră negustorii moldoveni de blănuri să treacă spre Moscova, iar Rareș oprise atunci solii leșești să treacă spre Constantinopol –, vodă făcuse fericiți pe blănarii de pe Ulița Rusească din târgul Iașilor, chemându-i la el cu marfa lor. Bogații negustori sosiseră numaidecât și intraseră chiar în sala aceasta în care se ascundea acum Chiajna, deschizând cuferele la picioarele lui vodă și răsfrângând blănurile scumpe peste capace. Pe unii îi plătise pe loc, altora le dăduse hrisov la mână cum că va lua blănurile datorate sultanului numai de la ei, vreme de doi ani.
Medalionul cu portretul pictat sosise după ce Mircea-Vodă primise blănurile. Pentru ca semnificația lui înaltă să nu se piardă printre alte daruri, fusese trimis singur, sipețelul căptușit cu catifea purpurie fiind adus de Întâiul Sfetnic valah și de Marele Vornic al țării. Plecarea capului celor mai înalți dregători ai lui Mircea-Vodă în fața sa fusese pe placul lui Petru Rareș, așa că un medalion cu portretul Chiajnei pictat în interior fusese trimis de îndată la București. De data aceasta însă, darul era însoțit de acceptarea cererii în căsătorie. Tatăl ei spusese da.
În tot acest schimb de daruri, fiecare cu însemnătatea lui, venise în sfârșit rândul celor dintâi plocoane pentru mireasă. Chiajna aștepta sosirea delegației ce avea să aducă primele cadouri pentru ea de la viitorul său soț. Era așteptată de asemenea și Marula, care urma să aducă cataloagele atelierelor de croitorie venețiene, din care Doamna Elena avea să-l aleagă pe acela care va lucra rochia de mireasă.
Cu toate acestea, Chiajna simțea că este persoana cea mai puțin importantă a zilelor acestora care ar fi trebuit să fie despre ea. Cei din jur, curtea întreagă, se concentrau asupra celor mai potrivite daruri și răspunsuri, întorceau pe toate fețele alianța care creștea între ei, încălzită de grija lor, ca un aluat de cozonac. Ea nu apărea nicăieri în discuții.
Cea dintâi sosi Marula și furtuna plină de voioșie pe care caravana ei o stârni printre slujnicele curții pătrunse până în întunecoasa sală a tronului. Chiajna strecură medalionul în săculețul de la cingătoare și sări toate treptele tronului deodată, ieșind pe coridoare în vreme cei strângea șnurul într-un nod.
Cartea
„Cărțile Simonei Antonescu împrospătează, printr-o scriitură modernă, bestsellerul cu tematică istorică. Un epic tensionat, savuroase descrieri de epocă, personaje cu halou mitologic.
De astă dată, autoarea o reabilitează pe Doamna Chiajna, cea mai importantă personalitate feminină a Evului Mediu românesc. Autoarea își aduce personajul istoric aproape de înțelegerea noastră printr-o meticuloasă evocare a mentalităților unui timp când lupta politică, însemnând corupție și intrigă, se încheia cu exterminarea adversarului. Referirea la neamul Mușatinilor și la bunicul Ștefan cel Mare explică temperamentul vijelios și orgoliul dinastic ale Chiajnei, care, prin inteligență diplomatică și cutezanță pe câmpul de luptă, ține piept concurenților la tronul Valahiei.
O carte plină de farmec, cu negustorese care plimbă mărfuri scumpe și informații secrete, cu domnitori pribegi, când reușesc să scape de decapitare sau otravă, cu iubiri fără viitor, fiindcă mariajele servesc doar alianțelor.“ (Gabriela Adameșteanu)