În vara lui 1983, filmul Flashdance a făcut furori în Statele Unite și, apoi, în întreaga lume. O comedie muzicală semnată de Adrian Lyne (viitorul autor de thrilleruri erotice precum 9 săptămâni și jumătate și Atracție fatală, dar și al Lolita și Scara lui Iacob), Flashdance făcea un star din actrița Jennifer Beals și deschidea o nouă cale de succes pentru producțiile uzinei de filme americane. Fiindcă Flashdance a fost, spune revista „Première “, primul film hollywoodian conceput ca un hit MTV, canalul muzical ce fusese lansat cu doi ani înainte în SUA.
În 1983, amintește revista franceză, „Hollywoodul a schimbat regulile definitiv“. Cu câteva luni înainte, noul proiect megaloman al lui Francis Ford Coppola, One From the Heart, se făcea țăndări la box-office, blockbusterele prindeau tot mai mult teren, iar în fața unei noi generații de public „visurile de independență și ideologia hippie a marilor autori americani intrau deja în istorie, tinerii petreceau nopți albe în fața televizorului urmărind clipuri muzicale oferite generos de MTV, iar yuppies în costume Armani preluau studiourile pe fundalul muzicii lui Pat Benatar“.
Paramount a fost primul dintre marile studiouri care a devenit conștient de faptul că trebuie făcută o schimbare la nivelul conducerii, numind-o pe „tânăra“ Dawn Steele, în vârstă de 39 de ani la acea vreme, în funcția de președinte. O persoană capabilă să înțeleagă mai bine ce dorește publicul tânăr. Primul proiect important al acestei noi conduceri a fost o comedie muzicală produsă de doi asociați tineri și ambițioși, Jerry Bruckheimer și Don Simpson. Primul dintre ei, „discret și politic“, marcase de curând un succes cu filmul American Gigolo, regizat de o figură-cheie a generației Noului Hollywood, Paul Schrader (autorul scenariului Taxi Driver și al mai multor filme apreciate ale lui Scorsese), dar prevestind clar estetica anilor ’80 (neon-albastru, muzică de sintetizator semnată de Giorgio Moroder și costume Armani). Cel de-al doilea tocmai se decisese să lucreze la propriile proiecte. Cei doi s-au aliat și, pentru a-și lansa cariera în comun, au ales proiectul Flashdance.
Plecând de la un scenariu pe care îl considerau dezastruos și din care au păstrat în final doar conceptul (o tânără care muncește în uzină, dar care iubește să danseze noaptea) și titlul, Simpson și Bruckheimer au pus la punct o adevărată tactică de război menită să atragă adolescenții din întreaga lume și să le golească buzunarele. Scenariul a fost aproape complet refăcut de Joe Eszterhas (viitorul scenarist al Basic Instinct), dar proiectul filmului nu i-a convins pe cei de la Paramount. Numai că Simpson și Bruckheimer, convinși de potențialul poveștii, au hotărât să realizeze filmul în ciuda tuturor. Cei doi au avut intuiția că viitorul Hollywood va fi influențat de succesul colosal al MTV. Au investit deci în muzică și s-au înconjurat de cei doi „titani“ ai producțiilor pop ale epocii, Giorgio Moroder și Phil Ramone. Aceștia le-au realizat și produs zece hituri pentru coloana sonoră a lui Flashdance, în speranța că videoclipurile acestor piese vor fi difuzate în buclă pe noul canal preferat al adolescenților.
Filmul a fost lansat pe ecrane în aprilie 1983 și a început lent drumul spre vârful clasamentului, însă a rămas pe ecranele cinematografelor mai bine de șase luni, până în septembrie, acumulând o sumă uluitoare din încasări, de 90 de milioane de dolari. Ce a contat enorm pentru Flashdance, ceea ce l-a ținut cu adevărat în top, a fost muzica. Pentru publicul obișnuit, aproape în fiecare săptămână părea că este lansat câte un nou hit desprins din coloana sonoră a filmului. Exploatând din plin estetica MTV a epocii, folosindu-se de nevoia permanentă de a alimenta piața cu hituri, de această dată pe postul unui adevărat instrument de promovare gratuită pentru film, Simpson și Bruckheimer au reușit să dovedească Hollywoodului că s-a înșelat și că ei, cei doi tineri producători, văzuseră cu adevărat viitorul industriei de film.
Evident, nu se poate spune că Flashdance, văzut și după trei decenii, este un film ale cărui unice calități sunt hiturile de pe coloana sonoră, fie acestea Maniac sau What A Feeling. Lumea, în general, este de acord că și subiectul are un farmec aparte, la fel ca și Jennifer Beals, irezistibilă pentru public în rol. Nu poate fi uitată nici regia „stroboscopică“ a lui Adrian Lyne care „transformă fiecare microeveniment într-o performanță coregrafică delicioasă și trimite fiecare număr muzical într-o altă dimensiune“, „unde se întâlnesc cele mai spectaculoase și mai ridicole caracteristici ale universului video MTV“.
„Chiar dacă Flashdance“, conchide „Première“, „este, în esența sa, un obiect de un cinism înfricoșător, o mașină de marketing în care arta cinematografică în sine este, în cele din urmă, secundară, filmul, în ansamblu, este dotat cu destui anticorpi care îl ajută să își depășească simpla funcție de mașină de făcut bani, pentru a lăsa o amprentă durabilă în mințile oamenilor. Este, poate, singurul lucru pe care vizionarii Simpson și Bruckheimer nu l-au anticipat niciodată“.