Carte  -  Nona Rapotan  -  

De-a lungul timpului epistolele s-au dovedit a fi cea mai bună (sau cea mai rezistentă?) formă de comunicare. Indiferent pe ce suport au fost scrise, indiferent de forma de redactare sau de motivul pentru care au fost elaborate, scrisorile s-au dovedit a fi cele mai potrivite forme de conservare a ideilor emitenților. Expeditorii, persoane publice sau nu, și-au conceput mesajul în funcție de scop și de persoana căreia îi era adresat, iar forma cea mai încorsetată de șabloane este scrisoarea de recomandare. Cine ar fi crezut acum o mie de ani că oamenii vor ajunge să-și recomande semenii prin intermediul unor scrisori pline de expresii standard, dar care, atent ordonate, dau măsura capacității celui despre care se vorbește?

Pentru mine, cele mai frumoase și cele mai citite vor rămâne scrisorile de dragoste. În 2000 apărea la Editura Polirom Dulcea mea Doam­nă/ Eminul meu iubit. Co­respondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, un volum îngrijit cu foarte multă atenție de Christina Zarifopol-Illias. La aceeași editură a apărut în 2016 Scrisori către Vera (traducerea din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu), în fapt cronica poveștii de dragoste dintre Vladimir Nabokov și Vera, soția lui. Ambele volume au fost în topurile de vânzări, astfel încât au apărut și edițiile secundare, ceea ce confirmă apetența cititorilor pentru căutarea cât mai multor detalii despre cine au fost, în realitate, scriitorii lor preferați.

Obiceiul de a trimite scrisori

Tot la Editura Polirom, dar în 2018, apare primul volum din corespondența lui A.P. Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890). În 2023 iese de la tipar și cel de-al doilea volum, O viață în scrisori. Corespondență (1891-1904), ambele fiind îngrijite și traduse de Sorina Bălănescu. Un efort impresionant să faci ordine în miile de scrisori (peste 4.400!) trimise de-a lungul anilor de Cehov. Un scriitor care a iubit foarte mult stilul epistolar, căruia îi plăcea enorm să comunice cu ceilalți pe această cale, care-și găsea timp să trimită scrisori oricât de asaltat de obligațiile cotidiene ar fi fost. Pentru el scrisul era salvator, cathartic, îți dai seama de acest lucru după ce termini de citit cel de-al doilea volum. Evident că nu vor putea fi publicate niciodată toate scrisorile lui Ce­hov, pentru că multe s-au pierdut de-a lungul anilor, dar și pentru că multe dintre ele au căpătat atributul banalității. Pierderea scrisorilor se datorează unor factori obiectivi (destinatarii n-au păstrat toate scrisorile, schimbarea des­tinației locuințelor sale de-a lungul timpului etc.), fie umani (spre exemplu, se pare că sora sa, M.P. Cehova, a distrus cu bună-știință corespondența cu femeile din viața lui).

Despre rostul scrisorilor în viața lui Cehov

A trăit doar 44 ani, dar în scurta sa viață Cehov a practicat medicina, a avut grijă de toți membrii familiei, a scris povestiri și piese de teatru, a făcut jurnalism, a construit școli, a vrut să cunoască cât mai mult din Rusia și Europa, așa că a și călătorit destul de mult. Chiar dacă în ultimii lui ani călătoriile au vizat îmbunătățirea stării sale de sănătate, din scrisori se vede că nu s-a izolat și s-a ținut la curent cu ce se întâmpla în societatea rusă și cea europeană. Când îți dai seama ce viață tumultoasă a avut, înțelegi că epistolele (scrierea lor ca proces de sine-stătător) îl ajutau să își pună ordine în gânduri, chiar să își organizeze viața.

Cehov a scris mult, având în vedere scurta lui viață pământeană și responsabilitățile sociale de care n-a putut și nici n-a vrut să se dezică. Medic dispus mereu să-i ajute pe ceilalți, dar mai cu seamă pe țăranii fără posibilitatea de a plăti, Cehov va fi pregătit să intervină în stoparea valului de ciumă, la fel cum va ști să intervină la timp pentru salvarea bolnavilor de tifos. Ceea ce se leagă și de suferința mare pe care a cunoscut-o la moartea fratelui său. Scrie despre boală ca simptom social, dar și despre boală ca semn al neputinței fizice și psihice, cu o acuitate aproape neverosimilă pentru noi, gândindu-ne la vremurile sale.

Un foarte fin observator, Cehov stabilește diagnosticele cu rapiditate, de aceea ajunge să se plângă că nu mai are timp pentru sine – e foarte căutat de oameni, care vin de la mari depărtări ca să fie consultați de către el. Din toate scrisorile răzbate această grijă față de semeni, o umanitate mult dincolo de ceea ce vedem chiar și astăzi.

Dar, în ciuda așteptărilor, dăruirea și punerea la dispoziția celorlalți – apropiați sau necu­noscuți – nu l-au sufocat, nu i-au castrat capacitatea de a scrie povești și piese de teatru. Nu știu cum îi reușea să găsească timp pentru toate, dar tind să cred că avea un simț organizatoric ieșit din comun. De altfel, într-una din scrisori aduce aminte de programul lui săptămânal de scris: primele zile scria pentru revistele cu care a colaborat (și de unde îi veneau și banii), iar sfârșitul de săptămână era dedicat scrierii romanului (pe care nu l-a mai publicat) și a pieselor de teatru. Derutantă această voință de a-și ține în ordine inclusiv activitatea de scriitor; știind cât de implicat era în viața comunității, te aștepți să afli că a scris când apuca și în orice condiții, dar iată că în realitate lucrurile au stat cu totul altfel.

Subiectele preferate – ce aflăm din scrisorile lui Cehov

Scrisorile au câteva elemente comune, cu alte cuvinte sunt câteva subiecte care revin constant în atenția scriitorului, indiferent cui îi sunt adresate. Tema banilor este constantă, dar nu pentru că ar fi un obsedat de bani sau, mai rău, zgârcit precum Hagi Tudose, ci pentru că era conștient că îi avea în grijă pe cei din familie. O grijă pe care trebuie să o analizăm ținând cont de realitățile sociale: societatea rusă de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

Dacă lui Suvorov (unul dintre editorii lui, dar și prieten apropiat) îi aduce mereu aminte de bani – câte coli a scris, câți bani mai are de primit, în câte rate să-i plătească o serie de cinci sau mai multe povești etc. –, în schimb membrilor familiei le cere să nu se abțină de la cheltuieli, ba chiar îi încurajează să-i spună când au nevoie. Își ajută frații, are un cult pentru mamă, îi pare rău când îi moare tatăl (chiar dacă relația nu era foarte strânsă), suferă foarte mult când îi moare unul dintre frați. În același timp, nu pierde din vedere aspectele practice care țin de întreținerea moșiei și, chiar dacă schimbă mai multe reșe­din­țe de-a lungul vieții, va rămâne legat pentru totdeauna de locul unde s-a născut, Taganrog, astfel încât primele donații de cărți le va face pentru biblioteca comunală de acolo.

Societatea rusă și opera literară

Foarte interesante sunt scrisorile lui Cehov și pentru dimensiunea socială. Un maestru al detaliilor, el scrie despre tot ceea ce vede în jurul lui, nimic nu-i este indiferent, astfel încât la final poți să spui că ai o idee despre societatea rusă, așa cum era ea la finalul secolului al XIX-lea. Nu se plânge decât în treacăt de faptul că niciodată nu era liniște în casa lui, tot timpul fiind musafiri în vizită, dar înțelegi că acest lucru este normal când afli că nici în celelalte case lucrurile nu erau diferite. Îi place să fie musafir, să meargă în vizită, iar peregrinarea prin diverse locuri nu-l împiedică să-și abandoneze obiceiurile.

Din această perspectivă este foarte interesant raportul lui Cehov cu puterea. Din scrisorile care alcătuiesc cele două volume apărute la Editura Polirom nu aflăm foarte multe despre opțiu­nile lui politice, de unde putem deduce că nu-și dorea să se implice în viața politică a țării. Dar există un aspect care ne poate face să ne dăm ce înseamnă pentru el puterea politică: cenzura. Atât povestirile, cât și piesele de teatru i-au fost cenzurate, uneori într-atât de mult, încât nu și le mai recu­noș­tea ca fiind ale lui. Se revoltă la fiecare intervenție asupra textelor lui, dar nu renunță să scrie mai departe, în stilul propriu.

Știind că a scris multe povestiri și piese de teatru, te aștepți ca în scrisori să găsești multe fragmente din scrierile lui. În realitate, lucrurile stau invers: găsim atât de puține fragmente, încât după ce termini de citit volumele te duci să cauți volumele cu piesele de teatru sau povestiri. În schimb, aflăm foarte multe despre sursele de inspirație, ce modele a avut pentru anumite personaje sau de unde s-a inspirat pentru scrierea unui povestiri anume. Este foarte încântat de succesul piesei Ursul, fie și pentru că punerea în scenă a acestei piese în diverse locuri din Rusia îi asigură venituri de o oarecare mărime. Este interesat de Platonov și-și dorește să vadă reprezentațiile acestui spectacol, aflăm cum a fost scrisă Demonul pădurii, iar Ivanov este una dintre scrierile cele mai des pomenite în toate scrisorile lui Cehov.

Odată cu Pescărușul se schim­bă și tonul scrisorilor. Brusc avem de-a face cu un Cehov profund îndrăgostit, chiar dacă din ce în ce mai bolnav, un scriitor îndrăgostit de muza lui, Olga, dar și îngrijorat de cum va fi primit acest text de către public. Interesante toate indicațiile lui regizorale și schimburile de epistole cu Stanislavski (nu sunt incluse în cele două volume, dar găsim trimiteri explicite la acest schimb în câteva scrisori) sau cu alți autori dramatici.

Cehov și lumea literară

Fiindcă am vorbit despre relația lui Cehov cu propriile scrieri, poate că este momentul să amintesc și de cum se raportează la ceilalți scriitori. Cu câțiva dintre ei corespondează – Goncearov și Gorki sunt doar două nume –, primește foarte des scrisori de la tineri scriitori care îi cer sfatul cu privire la anumite texte și este surprinzător cât de bine a reușit să mențină un echilibru al spiritului critic. Un scriitor foarte bun nu este neapărat și un foarte bun critic, mai ales când în discuție sunt propriile texte. Dar lui Cehov îi iese de minune acest lucru. Este foarte exigent cu propriile texte, își justifică unele limite sau lipsuri, dar nu și le iartă, în schimb reu­șește întotdeauna să adopte o atitudine realistă față de produc­țiile mai tinerilor confrați. De asemenea, nu uită niciodată să găsească și ceva bun într-o poveste, oricât de prost ar fi fost ea scrisă.

Este foarte atent și unde apar textele, atât ale lui, cât și ale ce­lorlalți scriitori, un aspect de care ar trebui să țină seama și scriitorii români contemporani (există scriitori grafomani care publică foarte mult într-un timp foarte scurt, ceea ce accentuează senzația de superficialitate și deruta cititorului). Relația cu Tolstoi a fost una specială, Cehov l-a admirat profund, iar întâlnirea cu acesta este evocată în mai multe scrisori, dar de fiecare dată cu un fel de sfială, ca și cum n-ar vrea să strice într-un fel oarecare imaginea maestrului de la Iasnaia Poliana.

De asemenea, sunt foarte interesante schimburile de epistole în care Cehov își arată fără rezerve admirația pentru Ceaikovski. Ciudat, dar sunt printre puținele scrisori care arată ce muzică îi plăcea să asculte, căci alte referințe cu privire la muzică nu prea există. În schimb, este foarte atent când este vorba despre muzica folosită în punerea în scenă a pieselor scrise de el și sunt foarte interesante notațiile cu privire la tonul cu care trebuie rostite anumite replici, ceea ce m-a făcut să mă întreb cum ar fi primit el anumite montări contemporane ale unor piese scrise de el, multe dintre ele foarte diferite de spiritul în care au fost scrise.

Boala lui Cehov

Al doilea volum, cu scrisorile din perioada 1891-1904, este sub semnul bolii. Cehov este din ce în ce mai bolnav, ceea ce nu-l face mai pesimist, ci mai realist. Își acceptă boala și luptă cu ea, de dragul Olgăi și familiei. Dar, din cauză că se înmulțesc crizele și repausul la pat devine obligatoriu, scrisorile încep să fie scrise în alt ton: sunt mai scurte, mai incisive, pe un ton febril, ca și cum autorul și-ar fi pierdut răbdarea. Se plimbă în Europa, ajunge să stea pentru o vreme la Ialta, dar moare în Germania.

Căsătoria cu Olga este prinsă în scrisori din diverse unghiuri, în funcție de destinatari, ceea ce pune într-o lumină bună relația dintre cei doi, iar faptul că ultima scrisoare din volum este a Olgăi către Maria, sora lui Cehov, nu e deloc întâmplător. Toate detaliile despre crizele de hemoroizi, schimbarea regimului alimentar și a stilului de viață contribuie la crearea unui profil de personalitate unic. Cehov a fost de o luciditate dureroasă până în ultima clipă și e de-a dreptul impresionantă grija lui față de ceilalți, nu-și dorea să-i supere foarte mult. Nu întâmplător, începe să-l deranjeze din ce în ce mai mult cenzura, iar episodul cu refuzarea premiului Academiei are o importanță specială în economia volumului.

Cele două volume din O viață în scrisori. Corespondență de A.P. Cehov sunt într-o excelentă pledoarie pentru stilul epistolar. Merită să căutăm volumele de co­­respondență ale unor scriitori, tocmai pentru că din ele aflăm detalii despre sursele de inspirație, despre cum a apărut sau unde s-a scris una sau alta dintre capodopere. Scrisorile prind în ele frânturi din viața scriitorului, așa cum a fost ea, iar în cazul lui Cehov nu vorbim deloc despre o viață anostă.

Cu un stil literar conservat impecabil chiar și când boala i-a afectat trupul, Cehov este con­știent că aceste scrisori vor fi citite după moartea sa și de alți ochi decât cei ai destinatarului. Poate că așa se justifică stilul îngrijit, atenția pentru detalii și cuvintele pe care le folosește pentru a descrie anumite situații.

Dacă vreți să-i înțelegeți mai bine piesele de teatru sau să vă găsiți motive pentru a citi povestirile lui Cehov, atunci luați cele două volume de corespondență și lăsați-vă prinși în capcana uneia dintre cele mai fascinante perso­nalități, Anton Pavlovici Cehov pe numele său.

Galerie foto