Interviu  -  Catalin Sava  -  

Pe 19 septembrie a dirijat Orchestra Filarmonica Națională a Ungariei într-un program care l-a avut ca solist pe tânărul star Sheku Kanneh-Mason în Concertul pentru violoncel și orchestră nr. 1 de Dmitri Șostakovici, cu lucrări de Zoltán Kodály și Enescu. Am stat de vorbă pentru „Suplimentul de cultură“, chiar după concert, cu maestrul Mandeal, un excelent cunoscător și exeget al creației enesciene, despre acest simfonic, despre festival și despre cărările neumblate pe care o să găsim cheia către muzica lui Enescu.

Cristian Mandeal, ați dirijat în actuala ediție a Festivalului Internațional „George Enescu“ Filarmonica Națională a Ungariei, în ciclul Mari orchestre ale lumii la Sala Palatului. Ce înseamnă Festivalul Enescu pentru un șef de orchestră cu o activitate neîntreruptă de 45 de ani?

Pe de o parte este o constantă, pentru că din 1987 am participat la toate edițiile, pe de altă parte fiecare participare este întotdeauna o premieră, la modul absolut. Spun asta pentru că la fiecare ediție e vorba de alt program și aproape o altă orchestră cu care mă exprim. În afară de Orchestra Română de Tineret, pe care am dirijat-o de două ori în cadrul festivalului, de fiecare dată am dirijat o altă orchestră.

În 1987 ați debutat în festival cu orchestra filarmonicii ieșene, dacă nu greșesc.

Așa este. Pe vremea aceea mai participau și marile orchestre românești din țară, între timp acestea participă în alte cicluri. Personal, cred că orchestre mari, precum Filarmonica din Cluj sau Filarmonica din Iași, ar merita să apară fără probleme pe scena Sălii Palatului. Poate ar fi de dorit renunțarea la titulatura Mari Orchestre și înlocuirea cu un alt registru, care să țină cont de repertoriul abordat, pentru o distribuție cât mai mare de orchestre la Sala Palatului, în sensul că și Gewand­haus din Leipzig sau Philarmonia din Londra pot fi o orchestră mare. Sau altele, care în ediția aceasta sau în cele precedente au evoluat la Ateneu. Cred așadar că este puțin prohibitivă această titulatură de Mari Orchestre.

Cum v-ați simțit în compania ansamblului maghiar?

A fost o plăcere, pot să spun. Iar acest concert a fost mai mult decât conotațiile sale muzicale. Mie mi s-a părut un mesaj de pace și prietenie între două țări care au avut parte de conflicte și animo­zități și care, iată, prin muzică își pot împăca contrariile. O frăție­tate pentru că, până la urmă, muzica ne unește pe toți. De aceea chiar și programul a fost alcătuit în spiritul acesta. Am avut o lucrare de deschidere maghiară…

Dansurile din Galanta de Zoltan Kodály.

Da, și simfonia de Enescu la final, pentru care în același sens am gândit și bisurile, mai întâi un Dans ungar de Brahms și apoi sublima Sarabandă din Suita a II-a de Enescu, care au ilustrat cele două culturi diferite ce se pot reuni prin muzică.

Ce impresie v-a lăsat Sheku-Kanneh Mason, în Concertul 1 de Șostakovici, cum a fost să lucrați cu acest tânăr de doar 24 de ani, într-o partitură extrem de complexă și de solicitantă?

El cântă de mulți ani această partitură, din perioada în care a câștigat concursul BBC chiar cu acest concert pe care l-a repetat de probabil 50 de ori până în momentul acesta.

L-a și înregistrat la scurt timp cu City of Birmingham Symphony Orchestra.

Este un concert foarte bine consolidat de către acest tânăr. Față de înregistrarea cu concursul din 2016, pe care am ascultat-o, mi se pare un important salt de calitate, în sensul în care există o mai mare stabilitate în partea I-a, cu un tragism și o apăsare extraordinare și o mai mare profunzime de idei în partea a II-a, în care mi s-a părut că solistul a ajuns la un înalt nivel de autoexprimare. Și foarte matur. Sper că, pentru binele lui și al nostru tuturor, va deveni unul dintre liderii mondiali ai instrumentului care se cheamă violoncel.

Acest concept al marilor orchestre îmi amintește de Orchestra Festivalului Enescu, o idee îndrăz­neață și extraordinar de bine primită de public, dacă mă gândesc doar la monumentala Simfonie a II-a de Mahler, pe care eu nu am prins-o, eram prea tânăr, dar ecourile au rămas până în ziua de astăzi. Am crezut atunci că am deschis o poartă prin acea orchestră, pe care atunci am subintitulat-o „Filarmonica de ieri și de azi“, în care am reunit filar­mo­niști plecați peste hotare la vremea aceea, cum e cazul cu mulți muzicieni români și astăzi. Ei ar putea fi atașați oricând la Filarmonica „George Enescu“ pentru a forma o orchestră a festivalului. Gândiți-vă la orchestra festivalului ungar de la Budapesta…

Formată de Iván Fischer.

Da, care este în momentul de față cea mai bună orchestră din Ungaria, pentru că reunește cei mai buni instrumentiști maghiari din toată lumea. Mi s-ar fi părut o idee bună, care din păcate nu a mai continuat. Poate în viitor Cristian Măcelaru s-ar putea gândi la asta, eu o să-i induc această idee, el poate nici nu știe despre ea, era la fel de tânăr ca dumneavoastră. Cred că această orchestră ar putea deveni una dintre marile atracții ale festivalului.

Sunteți unul dintre cei mai avizați cunoscători ai muzicii lui Enescu și unul dintre puținii dirijori de la noi care a înregistrat integrala simfoniilor enesciene, alături de realizarea unor premiere internaționale a operei Oedip, la Festivalul de la Edinburgh, în 2002 și la Teatro Lirico di Cagliari, în 2005. Pentru programul din 19 septembrie ați ales Simfonia a II-a în la major op. 17, o lucrare specială și spectaculoasă a lui George Enescu. De ce ați ales această simfonie?

Mie toate cele trei simfonii enesciene, dar și suitele pentru orchestră, mi se par niște capodo­pere. Pentru Simfonia a II-a am sentimente aparte, pentru că este o partitură mai ocolită. Dacă Simfonia a III-a a prins aripi în ultimele ediții ale festivalului, cea de-a doua a fost evitată datorită dificultăților pe care le conține, mai mari decât în oricare altă lucrare simfonică a lui Enescu. Nu doar durata, una uriașă, sunt peste 50 de minute de muzică, dar dificultățile compoziționale interne sunt evidente pentru oricine ascultă lucrarea. Se vede cu ochiul liber cât de dificilă, de complicată și de complexă este partitura, nu numai de cântat, ci și de ascultat și, în cele din urmă, de înțeles, inclusiv pentru muzicieni care sunt implicați în interpretarea ei. Și asta pentru că idiomul propus de Enescu este unul absolut unic: nu seamănă cu nimic din ce s-a scris până la el, cu toate încercările de a-l alinia pe Enescu la un curent sau altul, el rămâne un compozitor absolut unic. De fiecare dată când o orchestră străină abordează o lucrare enesciană, ea va întâmpina niște dificultăți cu care nu s-a mai întâlnit vreodată.

Poate de aceea e importantă tradiția prin care orchestrele străine sunt invitate să cânte Enescu. La ce fel de dificultăți vă referiți?

În primul rând la dificultăți de înțelegere și apoi la dificultăți de redare a textului, cu toate detaliile sale. Este o junglă îmblânzită de idei muzicale, într-o permanentă evoluție și transfigurare, care se combină într-o nesfârșită capacitate de invenție, extraordinar de dificil de a o reda și în­țelege. De aceea, această a doua simfonie este una mai marginalizată, ca să spunem așa. Mie personal, dacă mă întrebați, îmi place mai mult decât a treia. Simfonia a II-a conține germenii unor motive muzicale de mai târziu.

Cum e cazul cu Oedip.

Da, aici se întrevede deja Oedip, deși Enescu nici nu începuse să lucreze încă la el, dar remarcăm foarte clar tema paricidului care apare în prima parte a simfoniei, acel luxuriant Vivace, ma non troppo a devenit mai apoi una dintre temele predominate din Oedip. Simfonia a II-a anunță ce se va întâmpla mai târziu. Cert este că dacă a treia este opera unui Enescu matur, Simfonia I-a este adolescentul, cea de-a doua este tânărul în plin avânt, între adolescență și maturitate, emblematic pentru cursul evolutiv al creației enesciene. Trebuie să remarcăm că Enescu a evoluat fără oprire, încontinuu, de la primul până la ultimul său opus, odată cu limbajul său, care devine tot mai complex și mai personal. Fiecare opus aduce ceva nou și îmbu­nătățit ca limbaj și capacitate de expresie.

Sunt doar 33 de opusuri în toată creația enesciană care ilustrează perfect principiul evolutiv enunțat de dumneavoastră. Ce credeți despre practica tot mai frecventă de a cânta lucrări de tinerețe, fără număr de opus din creația sa?

Nu mi se pare deloc benefică. Ba chiar o practică păguboasă, ca să spun o vorbă românească veche, în sensul că dacă Enescu nu a terminat o lucrare, nu i-a încredințat număr de opus, și mă gândesc chiar și la acea Fantezie pastorală de după imediat Poema română, care astăzi se cântă peste tot, nemaivorbind de acele torso-uri, care sunt toate fragmente, chiar Balada pentru vioară și orchestră. Sunt lucrări care nu îl reprezintă pe Enescu, dimpotrivă, îi fac un deserviciu, lui și orchestrelor străine care nu cântă o reală operă enesciană, ci doar bifează datoria pe care le-o impune festivalul de a cânta o creație de Enescu, în loc să aprofundeze o operă cu adevărat reprezentativă, bifând o partitură care poate fi cântată cu o singură repetiție, even­tual cu o singură citire. Re­pet, eu cred că aceste lucrări nu îi fac un serviciu și o imagine reală lui Enescu. Nu poți să investești în aceste lucrări de adolescență, lucrări strict de școală ale unui compozitor care a evoluat permanent.

Ați vorbit despre înțelegerea muzicii lui Enescu, adresându-vă, așa cum faceți de la pupitrul de orchestră, unor muzicieni. Vreau să-mi spuneți care ar fi cheia de înțelegere a muzicii lui Enescu de către publicul meloman, care, din păcate, am văzut chiar și în această ediție de festival, dar și în concertele de stagiuni, evită ceea ce nu este lejer și facil, deci și creația enesciană.

Da, muzica lui Enescu, onest vorbind, cere un efort, unul de concentrare și de înțelegere. Este o muzică care la o primă audiție încurcă mințile și îl plasează într-o veritabilă ceață pe ascultător. Ea trebuie ascultată în mod repetat, până când urechea ascultătorului reușește să dezlege șaradele și enigmele pe care le conține aceas­tă muzică, din cauza complexității de idei. Pascal Bentoiu spunea despre Enescu că „a fost un om care auzea cât șapte oameni normali“. Așa a fost, el trăia mereu cu un preaplin de idei la care nu putea să renunțe, care se transformau și se suprapuneau una peste cealaltă. Una dintre marile difi­cultăți ale muzicii lui Enescu este existența planurilor dinamice multivariate la mai multe instrumente care se exprimă concomitent. Acest plan dinamic trebuie realizat cu o enormă minuțio­zitate de către instrumentiști și dirijor, astfel încât firul conducător, firul roșu care domină întreaga poveste, să devină explicit, clar, pentru cel care ascultă. Chiar și atunci, datorită multitudinii de idei care se suprapun, este extrem de greu de urmărit. Nu e ca la Mozart, la care firul roșu este un melos de care te atașezi cu urechea și pe care îl urmărești de la sine, cu toate celelalte elemente în subsidiar. Nu. Aici partea melodică, extrem de bogată, este și foarte alambicată. Apoi ceea ce se numește eterofonie, această tehnică componistică a lui Enescu care face ca lucrurile să fie și mai grele. Imaginați-vă niște fire de apă, ca niște izvorașe, care se îmbină între ele ca să se verse în matca unui râu, iar râul să se amestece cu alte cursuri care se varsă într-un fluviu. Aceste izvoare și râuri, și fluvii trebuie disjunse, departajate de urechea ascultătorului. Un lucru care nu este deloc ușor. Cel neavizat, care ascultă o singură dată, rămâne contrariat și pe dinafară, străin de muzica enesciană. Nu este Ceaikovski, nu este nici măcar Brahms, nici măcar Wagner sau Mahler…

Dar ce satisfacție atunci când revii și începi să înțelegi…

Exact! Ca să vă spun o poveste proaspătă, importantă pentru mine: după concert a venit la mine o instrumentistă din orchestra maghiară, de undeva de la vioara a II-a, ca să-mi mulțu­meas­că personal pentru că i-am deschis ochii către o altă cărare muzicală față de cele pe care le cunoștea.

O cărare neumblată…

Da, o cărare neumblată. Ea – și nu numai ea, sunt multe cazuri de muzicieni care în contact cu creația lui Enescu înțeleg că se află în fața unui tărâm muzical fascinant, unul neumblat, neexplorat. Eu sunt mulțumit că am încercat să le deschid ochii și cred că am reușit într-o oarecare măsură, fapt care le-a provocat o mare plăcere și bucurie. De asta repetițiile cu ei au fost în fiecare zi o plăcere și o bucurie. I-am văzut că erau curioși, că au încercat să înțeleagă ceva ce nu mai întâlniseră. Poate pe nemestecate, pentru că au fost prea puține repetiții, dar asta i-a făcut curioși cu siguranță și i-a bucurat. Iar la concert au dat tot ce au avut mai bun. Nu pretind că a fost o versiune ideală a Simfoniei a II-a, departe de mine asta, dar în orice caz s-a înțeles ceva din ce înseamnă Simfonia a II-a de Enescu.

Festivalul e la final. V-am văzut în sală deseori, atât la Sala Palatului la concertul Orchestrei de Tineret cu o excelentă a cincea de Șostakovici, cât și la Ateneu. Cum vi s-a părut această ediție a 26-a a Festivalului, sub un nou director artistic și sub un nou mandat managerial, după cei treizeci de ani atât de realizați ai domnului Mihai Constantinescu?

Mi s-a părut că merge pe o cărare foarte bună, cu multe noutăți, și asta e firesc, pentru că de fiecare dată când vine cineva nou aduce lucruri noi, și asta e bine. Aerul proaspăt face bine peste tot. Cristian Măcelaru este un muzician creativ, unul cu experiență și viziune, care cunoaște fenomenul din interior. Cred că a reușit să imprime o notă nouă acestei ediții cu numărul 26, continuând mersul ascendent al Festivalului. Pentru că începând din 1991 festivalul a avut un traiect ascendent, de la o ediție la alta, și asta nu trebuie să se oprească. Din fericire, nu s-a întrerupt nici acum și trebuie să continue. Mi s-a părut un lucru admirabil caietul program, foarte bine alcătuit, mai bine decât oricând, la modul ideal aș spune.

Cristina Uruc, noul coordonator Artexim, e muzicolog, poate și de aceea.

Asta contează, poate și experiența publicistică. Mi-a plăcut claritatea, fantezia și diversitatea acestui caiet care este foarte interesant.

Vă mulțumesc! Așteptăm să vă vedem din nou la pupitrul de orchestră!

Și eu vă mulțumesc!

Galerie foto