Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Linia Kármán de Andreea Răsuceanu, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Fiction Ltd.

– Fragment –

La scurtă vreme după ce ne-am mutat, a murit Ioana.

Anul morţii ei e o linie continuă pe cadranul unui sistem de monitorizare respiratorie. Nici un segment de linie frântă, nici un semn vital. Întâi a fost senzaţia că pentru o clipă se deschisese o uşă şi cineva aruncase o privire înăuntru. Dar în acelaşi timp prin crăpătura uşii intrase ceva, o prezenţă invizibilă, a cărei respiraţie o auzeam uneori. În jurul Ioanei era un aer rece, îngheţat, chiar şi corpul ei se răcise din cauza sângelui care nu mai circula. O singură clipă, un telefon, câteva cuvinte care abia ajunseseră la mine şi tot ce fusese înainte certitudine şi proiecţie a unui viitor comun se schimbase definitiv. Ioana murea, ne-o spusese chirurgul cu saboţi albi, o spusese anestezistul care nu era sigur că o va mai putea trezi, o spusese chiar ea, uitându-se la mine, fără să deschidă gura. Nopţile m-au lăsat să mă întind pe o canapea din care ieşea buretele, pe holul de la reanimare, unde uşa rămânea me­reu deschisă. Stăteam exact pe colţ, de unde puteam s-o văd în patul ei, conectată la aparate.

După primele zile la spital am început să am senzaţii de déjà-vu, ciudat de multe, întâi câteva pe zi, apoi aproape la fiecare câteva minute, totul mi se părea deja trăit, parte dintr-un trecut pe care în mod inexplicabil îl uitasem. Gesturi, cuvinte, scene din viaţa din spital se derulau iar şi iar, ca într-un coşmar, mi le aminteam şi totuşi nu le recunoşteam, le trăisem cândva, dar nu-mi aparţineau. Era ca şi cum fiecare lucru îmi amintea de ceva din trecut, dar trecutul nu-l mai recunoşteam, rămânea străin, de parcă dintr-odată nu mai aveam acces la propriile amin­tiri. M-am speriat, însă neurologul Ioanei mi-a zis că e o reacţie firească, efectele şocului sunt surprinzătoare şi încă nu suficient cercetate, creierul simte nevoia să reacţioneze, dar e diferit de la o persoană la alta etc. etc., îl ascultam şi îmi aminteam inclusiv discuţia asta, ştiam cum o să continue, era ca şi cum o altă realitate, la fel de credibilă, la fel de palpabilă, interfera cu cea de acum. Ca şi cum undeva, în marele sistem unde ne aflam toţi, două programe se atingeau, se suprapuneau, două versiuni ale acestui moment care se putea încheia doar în două feluri. În varianta fericită, Ioana supravieţuia miraculos şi de data asta. Mai trecuse prin astfel de momente.

Nu s-a întâmplat aşa.

Întâi am încercat să ignor durerea, am ieşit, m-am întâlnit cu prieteni, am făcut cumpărături, dar mi-am dat seama că treceam pe lângă toate ca pe lângă nişte obiecte străine, fără identitate. Până la urmă am alunecat definitiv sub ea, ca sub o apă. Sau un întuneric rece, stelar, care absoarbe orice rază de lumină, orice sunet, un gol întunecat, fără margini, prin care te rostogoleşti fără ţintă. Mi-am petrecut ore întregi privind aceeaşi imagine, a unei părţi necunoscute din univers, o nebuloasă în formă de fluture aflată la mii de ani lumină depărtare, de o frumuseţe îngheţată, perfectă, o iluzie făcută din praf, gaz şi cine ştie ce alt element necunoscut, pe care fizica pământeană n-o să-l descopere niciodată. Mi se părea că era însăşi ima­ginea morţii, ceva ce exista şi în acelaşi timp nu exista, poate că era un sens ascuns în formele alea hieratice sau poate că nu erau decât atât, rodul întâmplării cosmice, al accidentului, resturile altor lumi care existaseră altcândva şi care acum, când le priveam, erau deja moarte. Era ceva consolator în asta, în privitul unui obiect suficient de îndepărtat, mi-aş fi dorit să mă bucur şi eu de depărtarea aia.

Mi-ar fi plăcut şi să dispar o vreme, ca vietăţile din stepele siberiene, care rămân în bortele săpate în adâncul pământului şi câte cinci luni, într-o stare de inerţie, de torpoare, îi spun biologii, fără să bea şi să mănânce, fără să mai urce la suprafaţă. Acolo, în căldura pământului străbătut de rădăcinile încurcate prin care se scurge o viaţă secretă, unde nu mai există sus şi jos, înainte şi înapoi, unde se aud sunetele nedesluşite ce vin din adânc sau poate, dimpotrivă, din înaltul cerului, care acum nu mai e decât o amintire. Dar chiar şi ele trebuie să se trezească la fiecare câteva zile, pentru a-şi încălzi creierul, care altfel nu le permite să doarmă, somnul e şi el un privilegiu, eu ştiam foarte bine cum e să nu poţi dormi.

Nu voiam să mor, voiam să încetez o vreme să mai exist. O stare intermediară, în care să continui să trăiesc fără să fiu eu. Nu ştiam cum să explic asta, dar într-un fel lucrurile se aranjau de la sine în jurul meu, ca şi cum cineva, undeva, hotărâse că aveam dreptate. Cei de la firmă mi-au sugerat să lucrez o vreme de acasă, până îmi revin, mai ales că, în timp ce colectivul crescuse în ultimul an, numărul de birouri rămăsese acelaşi. Mergeam însă destul de des în deplasări. M. fusese promovat şi făcea ore suplimentare ca să se acomodeze cu noua funcţie, era mai absorbit ca oricând de ceva din afara noastră, a cuplului pe care-l formam.

CARTEA

„– Tu știai că există o linie care semnalează ieșirea din atmosfera Pământului în spațiul cosmic? Linia Kármán se numește, după cel care a descoperit-o. Mă rog, e o convenție, inginerul ăsta american, de origine maghiară, a calculat primul care e punc­tul-limită dincolo de care avioanele nu mai pot zbura. Pentru că temperatura crește prea tare, iar atmosfera devine prea subțire.

– Aha, uite-o, la 100 de kilometri deasupra nivelului mării, îmi întinde ecranul telefonului, pe care stră­lucește albastru un semicerc. Deci acolo se termină atmosfera Pământului, nu? Și practic, dacă ar trece dincolo de linia asta, orice ar lua foc, nu?

Pentru o vreme tăcem amândouă. E prima dată când simt că am avut un fel de dialog de când a ajuns în țară, mi se pare că în sfârșit, în mod neașteptat, s-a deschis o cale de comunicare.“

„O intelectuală aflată într-o stare posttraumatică și o adolescentă desțărată pornesc într-o excursie spre rădăcini. Călătoria e, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece «Linia Kármán» fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.“ (Gabriela Gheorghișor)

„Ultimul volum al trilogiei satului C., Linia Kármán, e o poveste fascinantă, în care trecutul se amestecă permanent în prezentul na-rațiunii. Frecventele suprapuneri temporale, discontinuitatea cronolo­gică, jocul cu perspectivele narative, alternarea vitezelor cu care curge textul fac din trilogia Andreei Răsuceanu una dintre cele mai subtile și convingătoare aventuri narative contemporane. Oamenii și locurile —care se recompun treptat, din perspective multiple —dobândesc, în paginile cărții, dimensiuni mitice, într-un melanj original de realism și lirism. Linia Kármán e un roman intens, impecabil scris, cu personaje vii, ale căror povești de viață continuă să te urmărească și după ce lectura s-a încheiat.“ (Carmen Mușat)