În contextul începutului de an școlar, după o grevă de vară care a speriat și a înfuriat lumea, o să reiau o idee pe care am mai enunțat-o scurt altă dată: pretențiile profesorilor de a li se mări salariile cu nu știu ce procent sunt nu doar îndreptățite, ci chiar prea modeste.
Dacă noi, românii – ceea ce nu știu dacă mai înseamnă ceva coerent – ne dorim cu adevărat un învățământ performant, salariile profesorilor, învățătorilor, educatorilor ar trebui să fie, dacă nu cele mai mari, atunci măcar printre cele mai mari din întreg sistemul bugetar. Că așa ceva nu se întâmplă nici în țări cu mai multă apă caldă și mai multe subsuori spălate, asta e altă problemă și, oricum, efectele sunt cam aceleași, doar că acolo se simt altfel din pricina avansului civilizațional al celor la care ne tot raportăm. Dar în România transformarea profesorilor în niște „bugetari de lux“ ar fi o șansă pentru a scăpa de înapoierea pe care ne tot prefacem că nu o vedem.
Atunci când profesorii emit astfel de pretenții, una din criticile care li se aduce de obicei în chip de contraargument este aceea că sunt slab pregătiți, doar se vede an de an la examenele de titularizare ce note mici iau, așa că ar fi bine să fie mulțumiți că primesc și-atât. O asemenea justificare e, înainte de orice, păguboasă, fiindcă presupune un fel de tranzacție socială în care toată lumea pierde: profesorii să fie mulțumiți cu salariile lor mici pentru ca noi, ceilalți, să le tolerăm incompetența. Și interesant e că ea e scoasă la bătaie sistematic doar în cazul profesorilor.
Gândiți-vă de câte ori ați avut de-a face cu instalatori care au făcut treabă de mântuială la tarife usturătoare, cu alți meșteri care v-au furat la materiale și au tras chiulul la muncă, cu reparații la mașină care au trebuit reparate la rândul lor. Iar aici vorbim de categorii profesionale relativ bine plătite și, în majoritatea cazurilor, de întreprinzători particulari, care ar avea tot interesul să exceleze în profesie. Sigur, există numeroși instalatori, dulgheri, constructori, mecanici auto buni și foarte buni, dar nici cei mediocri sau de-a dreptul nepricepuți nu lipsesc. Cum nu lipsesc nici contabilii incompetenți, inginerii mediocri și avocații incapabili.
În context, îmi amintesc de greutățile pe care le-am avut cu fiscul românesc în trecutul recent, pe când trebuia să depun anual declarații pentru veniturile din drepturi intelectuale: articole în reviste, traduceri, volume proprii. Deși veniturile acelea erau impozitate de la bun început, iar când completam declarațiile și făceam calculele, ieșeam întotdeauna creditor și nu debitor al statului, an de an primeam de la ANAF câte o scrisoare în care eram anunțat că sunt dator cu niște bani. De obicei cu câte 40-50 de lei, așa că – recunosc – renunțam sistematic să lupt pentru dreptate, evitam cu lașitate căile de contestație legale (audiențe, reverificări, cereri cu număr de înregistrare, recalculări și altele) și îmi dădeam obolul. Asta până într-un an, când am fost anunțat că trebuie să plătesc vreo două mii de lei pentru un venit de câteva sute. Furios și bulversat, am mers într-o audiență la unul din birouri, numai că, oricât am explicat, oricâte adeverințe de venit am arătat, doamna cu care am discutat rămânea inflexibilă. Nu convingătoare, ci doar inflexibilă.
Într-un final am întrebat o prietenă (o soluție mereu valabilă la noi). Prietena ținea contabilitatea câtorva firme și ONG-uri, așa că mergea sistematic la sediul ANAF, îi cunoștea pe majoritatea experților fiscali din birouri și știa cum merg lucrurile. Ea mi-a spus că acolo există doi oameni care țin pasul cu toate schimbările fiscale născocite de guvernele românești și se pricep cu adevărat la ceea ce fac. Unul dintre ei mai are în plus și calitatea de a vorbi cu petiționarii normal, de la om la om, nu de la funcționar la presupus evazionist. La el să merg – asta a fost recomandarea ei. Și a avut dreptate: s-a rezolvat.
Așadar, dacă e să o cred pe prietena mea bine-intenționată, într-o întreagă administrație fiscală județeană existau doar unul sau doi oameni capabili să își facă treburile așa cum trebuie – sau așa cum și-ar dori cetățeanul de rând. Pornind de aici, am putea să ne întrebăm și câți funcționari de primărie sau prefectură zbârnâie de competență și hărnicie. Sau pe câți militari de carieră – oameni cu salarii deloc mici – ne-am putea baza în cazul unui război în care ar fi implicată și România (în afară de militarii americani).
În realitate profesorii, ca orice categorie profesională, sunt și așa, și așa: care mai buni, care mai slabi, care mediocri. Mai mult, procesul de selecție e contraproductiv, salariile sunt mici și satisfacțiile morale, rare. Slabă răsplată! În condițiile date, eu mă mir mai degrabă că încă avem (și credeți-mă că avem!) atâția profesori buni. E unul din paradoxurile locale pe care nu mai suntem în stare să le percepem și să le pricepem. Poate n-am fost învățați prea bine în școală.