Un hop de trecut erau mesele luate in comun, intr-un subsol umed, mirosind a mucegai. Mincarea se aduce in doua galeti, de catre un bolnav mai istet, sau mai vechi… de la un pavilion central, de unde se distribuia peste tot… Deseori nu puteam sa o inghit, erau niste laturi fara gust, sau excesiv de acre, de sarate… Pe urma m-am obisnuit, chiar imi faceam o mica glorie din a o minca! Inainte de externare ma plimbam ceasuri intregi printr-o livada uriasa de ciresi… Transmiteam SMS-uri matinale lui Teodorovici, privind situatia melcilor, a cararilor… Deseori il intilneam si pe medicul pavilionului printre copaci, parca mai trist, mai ingindurat decit mine…
Veronica D. Niculescu: Iar Lucian Teodorovici a scris despre acele sms-uri, pe care le pastreaza in memoria telefonului, ca pe poezii… Un capitol interesant despre un astfel de pavilion este in Spaima lui Makanin. Oare intotdeauna este si o gradina? Zilele trecute, la stiri, o scurta relatare de la un asemenea spital, din Jebel – Timis, unde un asistent a impuscat din greseala un pacient. Sprijinise, se pare, pusca de un copac (sa fi fost un cires?). Cum ar fi scris Cehov „stirea“ asta? La Jebel, chiar acolo a murit bunicul din partea mamei. Chiar acea gradina cred ca o traversa mama atunci cind un pitic ii tot pupa lipicios bratul, de la palma spre umar, si iar de la capat, chipurile ca sa i se dea citeva monede… Pina acolo, mama ajunsese greu, calatorind cu un tren care luase foc, in noaptea de Anul Nou.
E.B.: Cite grozavii adunate dintr-odata! Stiu eu cum ar fi scris Cehov? Nu i-am descifrat niciodata „formula“!!! E mereu imprevizibil… Este sau nu nebun medicul din „Salonul nr. 6“?? Pur si simplu nu mai are chef de mizeriile din viata… Nu mai citeste, sta cu fata la perete cind il viziteaza „prietenul“… discuta interminabil cu un locatar al pavilionului cu „nebuni“… Ingrozitoare mi se pare „normalitatea“ cu care ajunge, la rindul lui, pacient. Cam cum m-a inspaimintat „normalitatea“ cu care moare Ivan Ilici al lui Tolstoi… Iti dai seama ca poti intra la balamuc oricind, si ca se moare, uite ca se moare, mori chiar tu! O nedumerire: ce fel de pitic mai e si ala care ajunge pina la umarul unei femei cu gura?
V.D.N.: Un pitic barbat ajunge, se pare, cu gura la umarul unei femei nu prea inalte, dar foarte speriata. Si necajita. Acum chiar incerc sa vizualizez scena. Iau de buna povestea mamei. Da, un pitic cam ca un copil pofticios ridicat in virfurile picioarelor la taraba cu dulciuri… Mama era tinara; pornise la drum cu monedele noastre de 5 lei, acelea mari, pe care le stringeam in sticle de lapte ca-n pusculite. Citeva au ajuns la pitic. Asa vine moartea, de Anul Nou, la sute de kilometri departare. Da, normalitatea din toate. Ce e anormal, la ce sa te raportezi? Si de ce? Dar acum m-am fixat pe „Se pregateau ca mirii!“. O tristete nesfirsita in forfota lor matinala. Nunta la pavilionul „Crizis“…
(va urma)