Între 27 august și 24 septembrie la București și în alte orașe din țară s-a desfășurat cea de-a 26-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu“. La final de festival am stat de vorbă pentru „Suplimentul de cultură“ despre ediția 2023 cu dirijorul Cristian Măcelaru, una la care a dirijat patru simfonice și a fost pentru prima dată director artistic. Muzician născut la Timișoara și format în SUA, câștigător al premiului Grammy, dirijorul român este director muzical al Orchestrei Naționale din Franța, dirijor-șef al Orchestrei Simfonice Westdeutscher Rundfunk, director artistic și dirijor principal al Orchestrei Simfonice Internaționale de Tineret a Centrului Interlochen pentru Arte și director muzical și dirijor al Festivalului de Muzică Contemporană Cabrillo.
Cristian Măcelaru, cum a fost pentru dumneavoastră experiența primului mandat de director artistic la Festivalul Internațional „George Enescu“?
Nu mă așteptam să fie o experiență atât de emoționantă. Și spun asta mai ales din punctul de vedere al unui spectator. Este adevărat, am participat în trecut la festival, dar nu locuiam pe atunci în România. Pentru că lucram foarte mult, nu m-am putut bucura niciodată de experiența de spectator, nu am avut niciodată perspectiva publicului din sala de concerte, să fiu împreună cu oamenii care apreciază muzica, apreciază cultura în România, a celor care ascultă cu o intensitate atît de profundă ceea ce primesc dinspre scenă. Iar acest lucru m-a copleșit. Pentru că, încă o dată, ceea ce am trăit în aceste zile a afirmat necesitatea existenței festivalului. Festivalul Enescu este o necesitate profundă de a găsi repere, de a fi împreună cu semenii care care au aceleași valori, aceleași idealuri. Muzica este arta care aduce oamenii împreună, oamenii care gândesc și care simt la fel.
Așa a fost dintotdeauna…
Da, se întâmplă de veacuri, atunci și acum. Să fii împreună cu oameni care au venit să asculte o simfonie de Bruckner cu Blomstedt, o simfonie de Mahler cu Sir Simon Rattle sau un concert de pian cu Marta Argerich, creează o intensitate superbă. Foarte mulți dintre artiștii prezenți în festivalul Enescu simt această intensitate de pe scenă, iar asta le dă inspirația să cânte. Și le aduce împlinirea.
Festivalul Enescu trebuie să fie un punct de pornire a vieții culturale din România
Împliniri versus neîmpliniri. Ce a fost bine, ce nu a fost bine, ce ați ați reușit, ce nu ați reușit ca director artistic al ediței 2023?
Vreau să încep cu ce aș dori să schimb, cu ce mi-a provocat durerea cea mai mare: am remarcat că cei care vin la concerte nu îi valorizează așa cum merită pe cei de acasă. E vorba de orchestrele din România și de artiștii români. Bineînțeles, cu câteva excepții. Asta nu mi-a plăcut. Orchestrele din România au fost prezente în festival cu un repertoriu pe care eu l-am propus, unul care să pună muzica contemporană în contextul a două secole; nu doar secolul 21, ci secolele 20 și chiar sfârșitul secolului 19. Pentru mine e foarte clar că trebuie să depășim această optică „ceea ce fac orchestrele românești e mai puțin important“. Festivalul Enescu trebuie să fie un punct de pornire a vieții culturale din România, a activității de zi cu zi. Iar orchestrele din țară trebuie sprijinite, este o simbioză foarte delicată, dar una necesară. În momentul în care o orchestră se simte apreciată de publicul ei, își dorește automat să cânte mai bine. Când o orchestră cântă mai bine, publicul o apreciază mai mult. Această conviețuire este foarte importantă, de aceea încurajez publicul din România să dea o șansă ansamblurilor românești, nu doar în festival, ci și în afara lui. Mergeți la un concert și ascultați. Eu am dirijat pentru prima dată în România acum 11 ani și de atunci colaborez cu multe orchestre românești. De fiecare dată am descoperit muzicieni extaordinari, oameni care vor să schimbe ceva, care vor să promoveze cultura română și să facă ceva pentru România. Ei au nevoie de sprijinul celor din jur.
Festivalul are menirea de a promova muzica lui Enescu și de a construi un punct de referință la nivel internațional
Acesta a fost sensul Festivalului Enescu, să promoveze muzica românească și în primul rând creația lui George Enescu. Care este viziunea artistică a mandatului dumneavoastră la conducerea acestui festival?
În 1958, când a fost creeat Festivalul Enescu, România și-a dorit promovarea creației lui George Enescu, dar și o schimbare de imagine, care își propunea ieșirea de sub sfera de influență sovietică, pentru că 1958 a fost un an important din perspectivă istorică pentru noi. Îmi place foarte mult această reacție în plan istoric, o afirmare a culturii împotriva politicului. Cred că și acum, în secolul 21, festivalul Enescu are același rol, doar că puțin diferit: cultura este antidotul împotriva a ceea ce se ni întâmplă cu rapiditate și a ceea ce nu putem controla. Este vorba de valorile care se schimbă în societate, cu fiecare generație, valori care trebuie reînnoite, regândite și revaluate. Dar muzica este una dintre valorile perene. Fără muzică, fără cultură, o societate își pierde identitatea. Pentru mine, festivalul are această menire: în primul rând, de a promova muzica lui Enescu, de a promova artistul și omul George Enescu, dar are și rostul de a construi un punct de referință prin aceste valori, pe care noi le oferim la un nivel internațional o dată la doi ani și prin care să spunem: asta înseamnă și asta oferim prin cultură în România!
Nu au existat diferențe majore față de ediția 2021, trecerea de la mandatul Vladimir Jurowski – Mihai Constantinescu la Cristian Măcelaru – Cristina Uruc fiind una firească, mai ales că domnul Constantinescu, cu experiența a 30 de ani la conducerea Artexim, a rămas consultant în noua echipă. Dar, tot firesc, există și nemulțumiri. Cum veți asigura acel dozaj fin, ce veți face pentru ca o proporție cât mai mare din public să fie mulțumită, mă gândesc de exemplu la cei care își doreau mai mult baroc sau mai multă operă în festival?
Cred că cei care își doresc mai mult într-un gen sau din altul vor fi până la urmă mulțumiți. I-aș încuraja să aibă încredere că tot ceea ce decidem să prezentăm în festival este de o înaltă valoare artistică.
Ați dirijat destulă operă, mai ales în SUA…
Da, chiar și la București. Acum vorbesc de o chestiune tehnică. Într-un festival de patru săptămâni în care ai atâtea orchestre care vin din afară este aproape imposibil să montezi integral o operă, în afara conceptului de operă în concert, care a fost un concept introdus de Ioan Holender și care a rămas. Au fost opere importante și ediția aceasta, cum a fost Messiaen cu Sfântul Francisc din Assisi, Ligeti cu Le Grand Macabre sau Britten cu Billy Budd. Sunt compoziții importante care nu au mai fost prezentate în premieră în România
Și care nu știu când vor mai putea fi ascultate în România…
E foarte important ca festivalul să aducă aceste premiere, pentru că Festivalul Enescu are un rang și are o credibilitate. Ideea că putem să creem o producție de operă în patru săptămâni e una foarte frumoasă, e și un vis de-al meu, dar realitatea ne contrazice, pragmatic vorbind. Pentru mine primordial e produsul artistic, calitatea actului muzical. Și, ca să avem o operă bună în trei-patru săptămâni, trebuie să găsim exact posibilitatea și maniera în care calitatea să nu aibă de suferit din cauza timpului.
Vreau să redobândim încrederea publicului
A lipsit Oedip, pentru că tot vorbim de operă, singura partitură lirică a lui Enescu. Și, decât o altă versiune în concert, poate e mai bine să vedem ediția viitoare o producție completă, cu decoruri și costume, cum a fost cea mai recentă de la Gera, în regia lui Kay Kuntze, cu Laurent Wagner dirijor și baritonul Sébastien Soulès în rolul principală, dacă nu, una nouă cu distribuție și concept românesc. Ar fi posibilă colaborarea cu Opera Națională București la ediția viitoare pentru o producție completă de Oedip?
Discuțiile au fost foarte avansate pentru a face această montare în 2023, dar exact din motivele despre care vă vorbeam, pentru că era imposibil să asigurăm calitatea actului muzical, dar și din cauza bugetului, pentru că și noi depindem întotdeauna de un buget, de aceea am luat decizia să nu prezentăm un Oedip la standarde pe care această partitură nu le merită și să așteptăm să ne pregătim mai bine. Cum ați spus, ediția 2023 a fost într-adevăr una de tranziție, pentru că a fost o echipă condusă de domnul Constantinescu atâția ani, e foarte natural ca odată cu pensionarea, chiar dacă dumnealui continuă într-un un rol de consultanță, noua echipă să aibă foarte multe de învățat.
Seria de la Sala Radio, dedicată orchestrelor românești, a introdus, pe lângă creația contemporană, și lucrări de secol 20. Ca exemplu concret, Filarmonica din Iași a avut în program, pe lângă Viorel Munteanu – Simfonia a II-a – și Prokofiev – Concertul nr. 1 –, cu tânărul pianist român Florian Mitrea, o lucrare de Isidora Žebeljan, o sârboaică născută în 1967, dar și Mandarinul miraculos. Ce veți face pe viitor, pentru că, cu toate aceste schimbări, Sala Radio a rămas din păcate, ca și în edițiile anterioare, la fel de goală?
Vreau să redobândim încrederea publicului, pentru că este înainte de toate, un concept calitativ. Este adevărat, este foarte greu de schimbat o percepție care s-a creat de mulți ani de zile. Dar sper foarte mult ca în timp să schimbăm această percepție.
În seria Mari Orchestre am avut cele mai importante ansambluri simfonice ale momentului, cu generația de mari seniori baghetei: Zubin Mehta, Simon Rattle, Carles Dutoit și Herbert Blomstedt, chiar dacă la Ateneu cu Gewandhaus în premieră în România, generația de mijloc cu Vladimir Jurowski, Paavo Järvi și Jakub Hrůša dar și cei mai importanți tineri dirijori ai momentului: Klaus Mäkelä, Lahav Shani și Santtu-Matias Rouvali. A lipsit totuși o orchestră americană, ne-am dori mult să revedem la București o astfel de orchestră, pentru că e un alt stil, un alt continent. Nu neapărat din Big Five…
Da, pur și simplu a fost o decizie de logistică, pentru că toate deciziile pe care le-am luat au fost în timpul pandemiei, și în acel moment chiar nu am găsit o orchestră americană care să ia o decizie atunci. Era totul foarte neclar în acea perioadă. Dar ce pot să vă promit e că avem o surpriză fenomenală pentru ediția 2025. Nimeni nu își poate imagina ce spectaculos va fi…
Orchestra Festivalului George Enescu
Apropo de orchestre mari, știți desigur că în mandatul maestrului Cristian Mandeal ca director artistic al festivalului a existat acel proiect al Orchestrei Festivalului „George Enescu“, care a raliat instrumentiști din țară și din afara ei, pe modelul Orchestrei Festivalului de la Budapesta codusă de Iván Fischer. Credeți că ar fi atât de dificil de reluat acest proiect?
Nu, este un proiect la care m-am gândit și pentru care deja lucrez, pentru că este și dorința mea. Sunt mai multe astfel exemple de succes, ați spus Budapesta, dar mai sunt și Orchestra Festivalului de la Lucerna și altele. M-am gândit la această idee pentru că sunt foarte mulți români care cântă afară. Noi ne căutăm unul pe celălalt și dorim să cântăm împreună. De aceea dorința și ideea mea ar fi să găsim o modalitate să ne adunăm împreună și să realizăm ceva frumos. Acest concept a mai fost vehiculat în festival, într-o formă sau alta.
Și e destul de dificil de realizat…
Așa este, toți cei care lucrează, în țară sau în orchestrele din afară, sunt legați de contracte, dar îmi doresc și eu același lucru pe care l-a făcut maestrul Mandeal.
Starurile. De ce sunt importante starurile pentru un festival, și aici mă gândesc la capetele de afiș ale scenelor internaționale, care au fost prezente la București, nume precum Marta Argerich, Zubin Mehta, Yuja Wang, frații Capuçon, Aida Garifulina sau Orchestra din Viena, și lista e în continuare destul de lungă…
Starurile sunt importante pentru că reprezintă energia și strălucirea unui festival. Iar un festival care nu are aceste puncte de vârf nu poate fi racordat la tot ce se întâmplă global. Aceeași filarmonică din Viena care a cântat la Festivalul de la Salzburg a cântat același program la Festivalul Enescu…
Și Tonhalle Zürich cu același program la deschiderea stagiunii.
Sigur. Îmi amintesc că dirijam chiar Orchestra Festivalului din Budapesta la Festivalul din Grafenegg, înainte să înceapă Festivalul Enescu. Iar când am deschis programul, primul lucru pe care l-am văzut a fost chiar concertul Orchestrei Filarmonicii din Viena care cânta chiar Suita de Enescu pe care a avut-o aici la București.
Suita nr.1 cu preludiu la unison…
Exact! Au învățat-o pentru festivalul Enescu, pentru că le-am cerut-o noi! Ba chiar au mers un pas mai încolo: această suită de Enescu pe care au învățat-o pentru Festivalul Enescu au cântat-o peste tot pe unde au fost în turneul din această vară!
Acesta este rostul festivalului.
Da, acesta este rolul, aceasta este menirea Festivalului Enescu!
Scopul meu principal este să câștig încrederea publicului larg
Lămuriți-mă cu concertele by midnight de la Ateneu. Am asistat ediția aceasta la o diversificare de repertoriu cu programe Broadway cu Kate Lindsey și Baptiste Trotignon, world music cu Avi Avital și corul Rustavi, dar și Europa Galante & Fabio Biondi. Ce planuri aveți cu această serie, una mult iubită de public, care se obișnuise cu muzică barocă, iar muzica barocă e iubită de toți oamenii?
Ideea mea a fost să găsesc o modalitate în care fiecare categorie de public din București să se regăsească într-unul din concertele de la miezul nopții. De aceea am avut și recital de harpă Xavier de Maistre și recital de orgă Cameron Carpenter și ce ați menționat dumneavoastră. Un pic din fiecare. Nu vreau să rămânem într-o formă fixă, din care să fie foarte greu de ieșit. Vreau să avem serii în care să avem concerte interșanjabile, fluide, eu nu vreau să fac niciodată nimic care să rămână fix și de neschimbat. Scopul meu principal este să câștig încrederea publicului larg și să conving că tot ceea ce se prezintă și se va prezenta în Festivalul Enescu are înainte de toate calitate.
Și tot despre publicul larg. În acea serie educativă de la Teatrul Odeon au fost doar patru concerte educative, toate sold-out. Totuși, educația muzicală trebuie făcută într-un festival? Nu ar fi mai potrivit să se întâmple în stagiuni sau prin alte forme, în care muzicieni sau instituții muzical-educative să aibă mai multă inițiativă? Veți continua acest proiect în edițiile viitoare?
În primul rând, am insistat să nu le numesc concerte educative. Ultimul lucru pe care și-l dorește un copil ajuns la maturitatea fragedă, vârsta de 18-19 ani, este să se întoarcă în sala de lecții. Iar acest titlu de „concert educativ“ e asociat cu ideea de școală, de stat în bancă. Pentru că acolo se face educație. Ideea de a merge la un concert e ceva ritualic, un ritual social, care în cazul de față trebuie crescut și dezvoltat. N-am vrut ca această obișnuință să fie pusă în contextul educativ, copiii să fie puși în postura de „a învăța“ cu reguli și rigori. Ei învață ce înseamnă să mergi la concert, iar când ajung acolo descoperă ceva frumos. Iar acest lucru, cum spuneți, sper să devină normalitate în societatea și viața culturală românească. O obișnuință. Așa construim un public, nu obligându-l să învețe despre muzică, ci făcându-l să descopere ce frumos este să mergi la un concert. Asta am vrut să clădesc. Și, pentru că lucrurile trebuie să înceapă de undeva, acest proiect va continua, pentru toate motivele pe care le-am enumerat.
Racord cultural la contextul global
Dirijorul Cristian Măcelaru a avut patru concerte în Festival. Se poate distinge din programele acestor concerte o linie repertorială pe care directorul artistic dorește să o imprime în viitor Festivalului Enescu?
Da. Pentru că e foarte important să accesăm muzica și să fim racordați cultural la un context global. Peste tot în lume, ceea ce fac și eu, la Paris, în SUA sau în Germania, oriunde m-aș afla, muzica este abordată într-un context complex. Pentru că un Bach sună și mai frumos într-o perspectivă a muzicii contemporane. E important! Muzica lui Bach se înțelege mai curând atunci când ai cunoștință de muzica lui Boulez. Și viceversa. Iar pentru cei care vor să descopere ceva nou e important să conștientizeze că cei care au probleme cu un repertoriu contemporan sunt cei care sunt obișnuiți cu un repertoriu sau o epocă muzicală. Dar cei care vin pentru prima dată la un concert…
Vin fără prejudecăți.
Exact! Și de foarte multe ori se bucură de tot ceea ce ascultă. Odată am invitat un prieten la un concert, eram foarte bucuros să-l invit să asculte o simfonie de Brahms, mai ales că nu fusese niciodată. Mă gândeam că se va îndrăgosti de muzică, pentru că, nu-i așa, pentru noi muzicienii, pentru melomani, Brahms e un compozitor de care te îndrăgostești imediat. Dar am fost foarte surprins când după concert mi-a spus „nu știu, totul era atât de profund și închis, nu m-am simțit bine deloc cu muzica aceea, mi-aș fi dorit ceva mai lejer“. Și atunci mi-am dat seama că perspectiva noastră nu coincide niciodată cu cea a unui om care vine pentru prima dată în sala de concerte. Și mi-am amintit o altă experiență pe care am avut-o la un concert educativ cu cvartetul — eu eram violonist pe atunci — când am prezentat unor copii două lucrări: Cvartetul nr. 4 de Bartók și un cvartet de Beethoven. Iar la sfârșit, după ce am cântat, după ce am explicat pe scurt ce e cu temele și ce se întâmplă în aceste partituri, i-am rugat pe copii ca în loc de bis să aleagă să cântăm din nou una dintre cele două lucrări. Și spre surpriza mea, toți au spus, în unanimitate, Bartók. Pur și simplu această muzică era mai aproape de ei. Muzica contemporană este de fapt calea prin care vom reuși să atragem un public mai larg.
Și unul nou?
Și unul nou, exact. Iar cei care au argumente împotriva muzicii contemporane sunt cei foarte atașați de o muzică a trecutului, pe care nu vor să o piardă. Dar nu îi vom pierde niciodată pe Beethoven sau pe Brahms. Însă este foarte important să facem loc muzicii care vorbește despre secolul nostru și despre noi, oamenii acestui secol.
George Enescu. O muzică superb concepută intelectual și emoțional
Ați interpretat și Simfonia a III-a de Enescu, iată încă o direcție importantă a mandatului dumneavoastră artistic, pe lângă muzica secolelor 20 și 21. Această simfonie a mai fost abordată cu succes în festival, în chiar edițiile recente, mă gândesc la un Vladimir Jurowski, la Vasili Petrenko sau la Santtu-Mattias Rouvali. Au fost aplauze copleșitoare după interpretarea cu National de France, o orchestră care cunoaște foarte bine partitura și datorită faptului că ați lucrat-o pentru integrala simfoniilor enesciene. Când va fi gata această înregistrare intergală cu Orchestra Națională a Franței?
Nu e stabilită exact data apariției, dar va fi undeva pe parcursul anului viitor. Am înregistrat într-adevăr primele trei simfonii și cele două rapsodii enesciene, care se află acum în postproducție, un proces care durează, pentru că vreau să fie lansate și în sistemul Dolby Atmos, unul foarte performant.
Și foarte apreciat de audiofili…
Da, iar multe dintre lucrurile pe care Enescu le-a gândit atipic, de lângă sau din spatele scenei, vor fi percepute altfel pe o astfel de înregistrare. Asta a fost dorința mea, ca această muzică să fie realizată la cea mai înaltă calitate. Argumentul meu pentru a înregistra aceste simfonii cu National de France nu a fost doar faptul că sunt director acolo…
…și faptul că Enescu s-a revendicat mereu la școala franceză de compoziție…
Absolut. Totul este în limba franceză în aceste partituri. Iar ce am descoperit eu când am ajuns în Franța și am cunoscut mai bine tradiția artei interpretative franceze a fost faptul că Enescu încerca să învețe toată lumea despre această tradiție. Pentru că indicațiile lui, care sunt stufoase și foarte detaliate, arată de fapt natural cum trebuie respectată această tradiție a interpretării și a sunetului francez. De aceea și varianta mea, pe care ați ascultat-o cu această orchestră în festival, este una flexibilă, ca și cum ar fi o muzică creată acum, pe moment. Enescu nu este niciodată rigid, nu este strict, foarte rare sunt momentele inflexibile, el este foarte generos. Iar acest lucru este direct legat de tradiția artei franceze.
Ați inserat la pupitrele cordarilor din orchestra National de France tineri din Orchestra Română de Tineret. Cum vi s-a părut prezența tinerilor muzicieni români în festival, mă gândesc la simonicul lor cu acea superbă interpretare la Șostakovici 5…
O interpretare foarte-foarte bună!
…sau Dixtuorul enescian pus la cale de flautistul Ștefan Diaconu cu tineri din România și Europa. Cum apreciați această prezență a muzicienilor noștri tineri?
Foarte mult. Și încerc să-i ajut cât pot, pentru că viitorul muzicii românești stă în mâinile lor. Iar ce pot să fac eu, o responsabilitate pe care vreau să mi-o asum foarte serios, este să-i încurajez să facă muzică la o calitate foarte înaltă.
Puteți să impuneți standarde.
Trebuie, pentru că este vorba despre standardele pe care ni le impunem noi, natural, ca muzicieni. Iar cu Orchestra Română de Tineret, cu care colaborez foarte des, mă bucur întotdeauna să lucrez. Trebuie să știți că am venit cu două zile înainte de concert la București, tocmai ca să lucrez cu acei cordari care au colaborat cu noi. Ceea ce a fost special la interpretarea Simfoniei a III-a de Enescu cu ei și cu ansamblul francez este faptul că a fost pentru prima dată când a fost cântată cu numărul de muzicieni pe care Enescu l-a cerut în partitură. Este o premieră, din câte știu, și m-am documentat în sensul acesta. 20 la vioara I, 18 la vioara a II-a, cifre care sunt cu mult peste ce se face în mod obișnuit.
E o cerință pentru volum?
Nu, nu ține de volum, este o indicație care ține de nuanțe, de culoarea sunetului, acest număr sporit de instrumentiști dă o anumită catifelare a sunetului. De aceea corul nu a avut loc pe scenă, ci a stat în lojă, scena fiind ocupată cu efectivul complet cerut de Enescu, un lucru inedit din câte știu eu.
Vă place Enescu, se vede din pasiunea cu care vorbiți.
Bineînțeles, dar nu iubesc această muzică pentru că sunt român, o iubesc pentru că e o muzică frumoasă, o muzică superb concepută intelectual și emoțional. Este o muzică cu care rămân mult timp după ce o dirijez, chiar și acum am obsesiv în minte acele superbe motive muzicale enesciene.
Cum ați colaborat cu echipa festivalului coordonată de Cristina Uruc, noul manager Artexim?
Este o echipă tânără, foarte energică și foarte harnică, din toate punctele de vedere. Pe mine mă bucură această energie, dar mă bucură mai ales să conlucrez cu ei. Spun asta întotdeauna tuturor celor cu care lucrez: „Vă rog, dacă este posibil, nu îmi prezentați doar probleme, vă rog să veniți și cu soluții“. Iar din partea acestei echipe am primit mereu soluții. Totul a fost făcut profesionist, cu atenție la fiecare detaliu.
Muzica, un spațiu al dragostei
Din păcate nu mai avem timp, suntem la final, deși aș mai fi avut multe să vă întreb. „Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?“ se întreabă Ecleziastul într-una dintre cele mai vechi cărți ale omenirii, care ne vorbește despre deșertăciune, o constantă a istoriei lumii. Care e mulțumirea dumneavoastră sufletească la finalul acestei prime ediții de festival la care sunteți director artistic?
Pentru mine muzica este o activitate egoistă. Sunt dirijor și fac muzică pentru că nu pot să-mi imaginez altceva în viață. Și acum, repet, vorbind cu dumneavoastră, eu dirijez Simfonia a III-a de Enescu în minte. Nu pot să mă opresc. Iar momentul în care sunt pe scenă cu orchestra, cu publicul în sală, sunt fericit de comuniunea care se întâmplă acolo, când ne împărtășim din aceeași frumusețe, care este muzica în sine. Pentru mine muzica creează întotdeauna un spațiu spiritual, cum s-a întâmplat și în concertul cu muzica lui Enescu. De aceea am insistat să avem acel moment in memoriam pentru muzicienii care nu mai sunt cu noi. Când am fost întrebat dacă pe rapsodie să scoatem imaginile cu cei dispăruți, am rugat să rămână măcar un minut acolo, pe ecranul acela uriaș. Pentru mine nu există frumusețe mai mare ca atunci când începe Rapsodia în la major să văd chipul lui Radu Lupu, cu care am cântat, cu care am vorbit despre muzică de multe ori. Și chipurile tuturor celorlalți artiști plecați recent dintre noi.
Valentin Gheorghiu, Cornel Țăranu, Mariana Sîrbu…
Da, personalități extrem de importante care au dăruit muzica lumii întregi. Pentru mine, momentul acela când sunt pe scenă, la repetiții, dar mai ales în concert, creează așa cum vă spuneam un spațiu spiritual în care mă regăsesc cu toți cei pe care i-am cunoscut și nu mai sunt cu mine, începând cu tatăl meu, cu profesorii mei. Muzica mă ajută, îmi dă acces la acel spațiu, și îmi doresc enorm ca toți oamenii să aibă acces la această frumusețe, împreună cu mine, în acel spațiu care este numai dragoste.
Vă mulțumesc. Mult succes!
Și eu vă mulțumesc!
FOTO 2, 3: © Andrei Gîndac
FOTO 4, 5: © Cristina Tănase
FOTO 6, 7: © Andrada Pavel
Galerie foto
