In special aceste din urma materiale mi-au retinut atentia, fiindca personajul este cuceritor, engleza de irlandez naturalizat greu de inteles, iar cicatricea de pe obraz fascinanta. Ca s-o spun pe scurt, este un chitarist pe care l-am simpatizat de cum l-am vazut prima data intr-un videoclip Thin Lizzy. Este acolo o secventa in care cei patru tipi bat niste tobe, din cele utilizate de orchestrele simfonice. Fiecare loveste pe-a lui, numai Gary Moore trage si-ntr-ale vecinilor! Amanuntul (sa-i zic joc actoricesc?) e nesemnificativ, dar lumineaza natura interioara a omului, chitarist excelent in variate zone ale muzicii, experimentator de ocazie si de placere…
Nutrit in copilarie cu discuri de blues negru, fie cumparate de la prieteni, fie numai ascultate la un post de radio, Gary Moore a rascolit destul (pe) terenul accidentat al rockului, uneori prin partile hard, alteori prin cele progressive, cum eticheteaza pedantii. Prezenta chitarii sale (nu neaparat Gibson-ul Les Paul 1959 cumparat de la Peter Green) pe discuri semnate de Greg Lake, Colosseum, Andrew Lloyd Webber, Rod Argent si altii certifica un tip de muzician competent, capabil sa scrie partituri, sa le citeasca si sa le dea o interpretare viguroasa.
Sigur, Gary Moore si-a facut un (re)nume in perioada zisa de aur a heavy-metalului, adica anii ’80. Abilitatea sa de instrumentist, familiarizarea cu genul de spectacol promovat de marile trupe hard rock ale anilor ’70, stapinirea perfecta a tehnicii din lantul doza-pedala-PA, colaborarile cu meseriasi buni, din toate compartimentele show-biz-ului, sint elemente ce-au statuat un idol pentru tineretul dezabuzat si, intr-un fel, conformist. Ridicolul situatiei de „star-rock“ (unul care ii indeamna pe pustani sa fie luptatori pentru te miri ce cauza cerea momentul) l-a sastisit pe irlandezul participant (sau numai spectator) cindva la conflicte interconfesionale. Satul sa-si stringa burta cu centura si sa plonjeze pe scena ca-ntr-un acvariu cu pirania, Gary Moore a cotit-o spre blues. Sau nostalgia originilor muzicale sa-l fi readus la hrana copilariei?
Still Got The Blues, in 1990, a rasturnat deodata perceptia publicului, atit despre Gary Moore, ca artist, cit si despre blues, ca gen muzical presupus pe moarte. Noutatea discului consta in dinamica tipica heavy-metal. Parca niciodata bluesul nu sunase mai proaspat, mai dur, mai profund si mai modern! Invitati in studio si-n concertele turneului din acel an, doi reprezentanti ai bluesului foarte electric – Albert King si Albert Collins – certificau pasul inainte indraznit de Moore. Neuitatele „dueluri“ ale celor trei chitare aducea si mai clar la urechea patimasilor starea de fapt: bluesul inhalase o doza energica de substante vitalizante, iar spiridusul irlandez, ca un ucenic vrajitor, parea ca nu-si da seama ce-a facut! Dar se bucura!
Au trecut de atunci 18 ani, iar Gary Moore a mai scos alte discuri, abordind felurite stiluri. Mereu a revenit la blues si, cum declara, aici se simte acasa. El nu-si cinta suferinta, cum faceau celebrii sai predecesori. Pentru el, bluesul e o stare naturala, precum ploaia de pe coperta celui mai recent album – Bad For You Baby (Eagle Rock, 2008). Album plin de nimic altceva decit blues, cintat cu pofta si vigoare. Poate ca nu va sparge topurile, dar ce mai conteaza! Mie mi-a rupt bariera scrisului…