Am pus la cale impartirea viitorului meu in secvente de doi ani, pe principiul „un an – invatat o limba straina, un an – mers in tara in care se vorbeste limba respectiva“, si-o s-o iau de la capat de cite ori s-o putea, pina cind, poliglota, vivace si batrina, decid sa stau locului, pe malul marii sau intr-o gradina. Finalul e, dupa cum bine v-ati dat seama, foarte putin important.
Ce conteaza e cum ajung pina acolo, cum pot sa raspund la intrebarea „Daca ploua, ce faceti, continuati drumul cu riscul de-a va uda pina la piele sau va adapostiti, cu pretul unei intilniri ratate?“, la fel ca Rushdie, „La tropice, continuu drumul. La Londra, ma opresc. La New York, totul depinde de anotimp“, cum imi incep primul roman, la fel ca Le Clezio, la virsta de 6 ani, pe puntea cargobotului Nigerstorm, cu fraza „CIND VETI PLECA DOMNULE AWLB?“ (nestiind ca dupa aceea nu ma voi mai opri niciodata din plecat).
Ce conteaza e cum zbor cu bimotorul meu Beechcraft Twin Bonanza deasupra Polineziei (nu numai de placere, ci si ca sa le fac mici servicii locuitorilor din Hiva Oa), la fel ca Brel, visind pasnic la cimitirul marin din Autona si la buna vecinatate a lui Gauguin, sau cum fotografiez ani la rind, ca Depardon, cele mai frumoase orase, povestile crude si istoria, zicindu-le vizitatorilor, la vernisajul expozitiei mele, ca cel mai natural mod de-a onora lumea asta e de-a calatori si de-a cauta mereu o alta lumina.
In fine, cum scriu, ca du Bellay pe la 1500 si ceva, „Heureux qui, comme Ulysse, a fait un bon voyage“. Ferice, deci, Ulise, si domnul AWLB odata cu el.