Finalist al bursei „Prima carte“ (Fundația Friends for Friends) și fost elev al cursurilor de scriere ținute de Florin Iaru și Marius Chivu, Gabriel Macsim debutează la Editura Polirom cu volumul de proză scurtă Vezi mâinile mele.
Lumea, așa cum o știm, capătă valențe noi odată ce pătrundem în universul imaginat de Gabriel Macsim în textele sale. Distopia și paranormalul, alături de alte fenomene inexplicabile, își fac loc în prozele scurte care descriu, de-a lungul acestui volum, un tărâm de care nu ne putem desprinde, o lume care e a noastră și care, în egală măsură, riscă să cadă în orice clipă fie în mâinile unor forțe religioase extreme, fie în hăul creat de pătrunderea în real a unor energii imposibil de definit. E o lume în care tot ceea ce e straniu își găsește loc aici, decupează din firesc și devine, la rândul său, trăsătură captivantă a prozei scurte din debutul editorial al lui Gabriel Macsim.
Crede și nu cerceta
Criticile care construiesc o bună parte din coloana vertebrală a volumului vizează nu doar instituții publice și religioase, ci și pornirea omului de a avea un chip în fața căruia să se închine, de a crede cu încăpățânare în orice, în imposibil, în extraordinar, de la abilitatea unei mâini amputate de a se regenera („Axolomul“) până la construirea unui întreg sistem de guvernare controlat în întregime de BOR, o distopie fascinant construită de autor (în proza care dă numele volumului).
Angoasa existențială e acoperită de nevoia vitală de a crede și de a nu cerceta, iar porțile se deschid, încă de la primul text („Mesaj de întâmpinare“) pentru cei cu „timpanul sensibil la golurile alienării“: „Oamenii nu-și pierd mințile. Nu pierd este cuvântul potrivit și nu așa se întâmplă. Cei mai mulți văd doar căderea în gol. Procesul însă e unul lent și insesizabil. O scurgere de minți, o descindere din camera însorită în pivnița igrasioasă, pășind pe trepte care se dizolvă. În sminteală te cufunzi în cuante. Semnele există întotdeauna. E nevoie doar de prezența cuiva cu timpanul sensibil la golurile alienării“. În același timp, un cerc al acestei existențe în care extraordinarul își face loc la fiecare pas se încheie cu două proze la fel de izbutite: „Liniște“ (protagonistul înregistrează sunetele pașilor unor străini prin casă pentru a acoperi golul lăsat de cei care au plecat) și „Spre lumină“ (când se oferă cititorilor posibilitatea de a vedea totul ca pe un mister dezlegat sau, dimpotrivă, ca pe un mister transcendental, biblic sau străin acestei lumi).
Există o asemănare în ceea ce privește atmosfera generală între romanele scriitorului Iulian Ciocan și proza scurtă a lui Gabriel Macsim. Niciunul dintre ei nu se teme să critice fățiș dinamica bolnăvicioasă a unui sistem corupt sau greșit, a unei instituții hulpave sau a unor relații care nu aduc nimic bun. Împreună cu acestea, ironia, umorul, elementele de inexplicabil și distopice alcătuiesc un întreg autentic, o voce care ar putea avea, cu siguranță, mult mai multe de construit și pe viitor.
În proza scurtă „Vezi mâinile mele“, Bucureștiul e un oraș în care dangătele clopotelor de la bisericile care au împânzit străzile sunt asurzitoare, iar Biserica Ortodoxă Română devine Banca Ortodoxă Română în miezul distopiei. Mii de oameni plătesc pentru un tur ghidat în interiorul catedralei care se ridică pe rămășițele cartierului Uranus, iar tehnologia din viitor se potrivește mănușă pentru a satisface tocmai dorința exaltată de a respecta noile reguli bisericești: „Conveierele opresc în dreptul fiecărei moaște câteva zeci de secunde, exact cât să te închini și să pupi geamul oblic, ca de bancomat, al vitrinelor. În spatele sticlei, cele 178 de moaște sunt așezate pe pernuțe de aerogel de diverse culori, într-un mediu controlat, cu presiune și temperatură constante. Falange acoperite de carne vineție. Degete sau mâini întregi. Oscioare subțiri ca niște vreascuri“.
Ironia crudă joacă aici un rol esențial, dă tonul și desprinde proza lui Gabriel Macsim de nenumărate alte voci, îi conferă acestuia un spațiu numai al său, cu libertate și mai mare de a crea, de a continua într-o direcție care ar putea, pe viitor, să îi aparțină prin și mai multe opere.
Volumul de față împlinește cu brio unele dintre cele mai recente cerințe care se strecoară în ultima vreme, uneori pe furiș, dinspre cititori, dinspre societate. Nevoia de schimbare, de a vorbi despre o lume care nu îi mai seamănă aproape deloc celei de acum doar câteva decenii sunt elemente care conturează un nou cadru al literaturii. Iar Gabriel Macsim pune punctul pe i, subliniază și amintește cât se poate de clar de necesitatea de a trăi într-o lume a toleranței, a acceptării oneste și universale a diversității, trimițând în planul opus, prin critică și ironia foarte bine stăpânită, habotnicia credinței: „nu iubirea îl împiedică pe om să-L cunoască pe Dumnezeu, ci ignoranța. Prostia, nu ca incapacitate de a înțelege, ci ca refuz de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt, de a tolera, de a admite diversitatea ca trăsătură definitorie a lumii create de El“.
Dar nu se situează, prin ceea ce scrie, într-o poziție de propovăduire. Dimpotrivă, personajele descoperă cu uimire sau reclamă cu modestie schimbările pe care mania cultului le adâncește în societate. În „Liniște“, la nivel oficial se pot folosi „persoane-medium agreate de primărie“ atunci când e nevoie să se obțină „declarații extraordinare“ de la cei răposați. Modificări privite cu uluire, un narator întotdeauna atent la felul în care se poziționează și care nu se teme, în egală măsură, de propria voce. Astfel, lumile pe care le creează devin posibile, probabile și cu atât mai înfiorătoare. Cititorului i se oferă însă și dulceața ironiilor, primind un „pachet complet“ al unui volum de proză scurtă pe care nu ar trebui deloc să îl neglijăm.
Timpul devine un element care se dilată, nimeni nu își amintește concret când anume au început să apară unele schimbări, dar e cu atât mai susținut ritmul întregului volum cu cât fiecare proză pare să adauge ceva senzației de neliniște care se construiește pagină cu pagină.
Chipul hâd al nepăsării, al corupției, al manipulării
Universul lui Gabriel Macsim pornește de la neregulile unei societăți actuale și izbutește să se metamorfozeze în oglinzi distopice, întorcând spre noi chipul hâd al nepăsării, al corupției, al manipulării prin diverse mijloace. Ne-o spune clar unul dintre texte: „Ești pe atât de sfânt pe cât îți permite buzunarul“, iar omenirea se vede brusc răsturnată, cu valorile întoarse pe dos, cu un sistem de principii care funcționează împotriva omului însuși. În același timp, toți cei care trăiesc în miezul acestor realități se fac vinovați de prezentul lor, de maniera în care pot fi cu ușurință manipulați sau controlați. Nimeni nu știe sau nu pare să știe adevărul complet, zvonurile și teama iau locul rațiunii, convingerea că răspunsul este credința transformă faptele concrete în miracole ilare.
Este o proză care îndreaptă lumina lanternei spre inima societății și ne spune că trebuie să privim mai bine pentru a înțelege în ce punct ne aflăm. Nu ar trebui să ne temem de proza lui Gabriel Macsim, iar Gabriel Macsim nu ar trebui să se teamă să mai scrie. Există, fără îndoială, un univers întreg pe care ni-l poate reconstrui prin îndrăzneala benefică a prozei sale.
Gabriel Macsim, Vezi mâinile mele, colecția „Ego. Proză“, Polirom, 2023