„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Stela de Simona Goșu, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
— Fragment —
Lângă coșmelia socrilor mai fusese o magherniță. Pe amândouă le-a cumpărat clanul din Dămăroaia, în 2013, când au fost evacuați și, în două luni, au trântit o măgăoaie de bloc, lipit de casa farmacistei Grigore. Ce supărată era Madam Grigore, o femeie așa fină, cu părul tapat, ca o vată pe băț, care saluta pe toată lumea cu „bonjur“. De gospodăria ei se ocupase Doinița – le făcea curat, le gătea, dar rufăria era ocupația principală. De la soacră-sa învățase și Stela să calce. „La cămașă, neapărat începi cu mânecile, apoi piepții, spatele, la urmă, gulerul. Pantalonul, dacă nu-l presezi ca lumea, crac peste crac, n-o să ai veci, pururi, dungă perfectă.“ Așa s-a mirat când a văzut-o călcând chiloții. „Madam Grigore m-a învățat, cică să-i dezinfectez.“ Pe maică-sa, la Târgoviște, nu și-o amintea călcând. De fapt, nu-și amintea să fi avut fier în casa lor din Vârfuri. Era bună Doinița, o femeie așa sufletistă și răbdătoare – ei îi semăna Mircea. Ce frumos i-a îngrijit pe Lăcră și Manu și cât o iubea farmacista. Dacă o chema altă familie să le facă treabă, o plătea mai mult. Transformase camera de la stradă în farmacie și tot cartierul cumpăra de la ea. Când trecea pentru rețetele lui Mircea, i se văita de Palisadei și farmacista îi arăta crăpăturile din pereți. Îi dăduse în judecată pe constructori și o amenințau cu moartea dacă nu renunță la proces. Până la urmă a închis farmacia și blocul tot în coasta lor e.
De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins și ea cât umblase prin tribunale: în țara asta totul e pe șpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiții lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, și caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâți și, de vinerea până duminica seara, turnau fundația, fără autorizații, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică și că tot așa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceaușescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Și uite cum s-a urâțit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ți dădeai seama că ești în București. Dar nu-ți săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra și dau de zidurile cenușii sau ruginii ale construcțiilor și-au făcut o asociație și au reclamat peste tot. Cât s-a luptat și maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuința lui e agresată, la o distanță de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl și la piață. Nu și-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că și-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spațiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcții ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleași conducte trebuie să facă față unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puțin un arbore la fiecare o sută de metri pătrați de curte, ca să ne curețe aerul, așa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curți. Au apărut fluctuații de tensiune și opriri neanunțate de curent. De ce distrugeți spațiul verde și parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocați de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost și mitinguri de protest, într-o zi, a venit și televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare și pocăiții împânzesc cartierul cu șantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea și Marinică. „Toate trotuarele pline de mașini, că nemernicii promit locuri de parcare și de unde? Se răzgândesc și fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ține el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon și cu primărița de la sector. Ce, ăia nu știu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiții le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinței – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâți, și uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubește Ligia, deh, cine l-a pus să-și ia nevastă tânără, dată dracului notărița!
CARTEA
„Simona Goșu trece cu dexteritate la roman, păstrându-și interesul pentru spațiul domestic și pentru momente de tensiune familială, rezolvate surprinzător, deseori cu violență. Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.“ (Gabriela Adameșteanu)
„După Fragil, unul dintre cele mai bune debuturi din proza românească din ultimul deceniu, așteptările erau mari de la următoarea carte a Simonei Goșu. Din fericire, autoarea nu dezamăgește și publică un roman convingător, care demonstrează – pentru cine se mai îndoia – forța epică, priceperea literară și acuitatea socială ale prozatoarei. Cu Stela, Simona Goșu ne propune un roman format din multe cercuri concentrice, de la cel mai mic, al vieții de familie a protagonistei, trecând prin cel al unei comunități middle-class bucureștene, până la cel mai mare, al societății românești contemporane. În centrul tuturor acestora stă însă Stela, o femeie specială și recognoscibilă în același timp, pe care o poți admira sau o poți detesta, dar pe care mai mult ca sigur nu o vei uita.“ (Victor Cobuz)
AUTOAREA
Simona GOȘU (n. 1976, București) este traducătoare și prozatoare. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română, și Masteratul de Lingvistică Aplicată și Predarea Limbii Engleze la Universitatea din București. A publicat proză scurtă în diverse reviste și antologii. În 2020 a debutat cu volumul de povestiri Fragil (Polirom), care a câștigat Premiul revistei „Observator cultural“ pentru Debut, ediția 2021, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT, ediția 2021, și Premiul „Sofia Nădejde“ pentru Literatură Scrisă de Femei, la secțiunea Debut-Proză, ediția 2021. Fragil a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și la Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași“, ediția 2021.