Săptămâna trecută am comentat puțin polemica stârnită de un text al activistului civic Valeriu Nicolae, ce descoperea în romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu Copilăria lui Kaspar Hauser „un rasism atât de violent, încât mi s-a făcut fizic rău“. Am recitit zilele trecute cartea și o să revin la ea, dar deocamdată rog să mi se permită să o iau cumva pe după corcoduș. Problema e delicată și n-aș vrea să fiu înțeles greșit, chiar și într-o lume în care (în ciuda dorinței exprimate de Valeriu Nicolae de a discuta pur și simplu, cu calm și deschidere spre celălalt) se pun rapid etichete, se mobilizează tabere și nimeni nu ascultă bine pe nimeni.
Acum mulți ani, când eram în gimnaziu, am citit nuvela lui Caragiale Păcat… Trebuie să fi avut vreo 12 ani (socotesc acum), fiindcă țin bine minte ediția: un volum cu copertă roșie cu alb, apărut în 1981 în colecția „Patrimoniu“ de la Editura Minerva, cu titlul Nuvele. Povestiri. Amintiri. Varia. Citisem în școala primară schițele caragialene arhicunoscute și mă atașasem de acest Caragiale ironic și simpatic, așa că am devorat volumul. Doar că l-am descoperit și pe celălalt Caragiale, întunecatul, sumbrul, fantastul, iar nuvelele cărora azi le zic naturaliste cu un aer suficient, de filolog, atunci m-au cutremurat. O făclie de Paște îmi dă frisoane și acum. În vreme de război mi-a tulburat nopțile de iarnă. Iar Păcat…
Ei, în Păcat… există o scenă în care fata preotului Niță se răzbună pe un cățeluș care nu vrea să se joace cu ea: ia o bardă și ademenește câinele cu o bucată de mămăligă. „Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge… Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare“. Atât.
Descopăr azi cu uimire că scena nu are decât vreo trei-patru rânduri. Și cu aceeași uimire îmi dau seama că n-am mai recitit-o de atunci. Nu știu de ce, dar e limpede că omorul ăsta absurd și crud – și, până la urmă, ficțional – m-a șocat teribil, fiindcă am ocolit vreme de patruzeci de ani nuvela lui Caragiale, deși e unul dintre autorii pe care îi recitesc de câte ori am ocazia, unul dintre autorii care m-au marcat atât de mult, încât am ajuns să colecționez ediții vechi din operele lui. Atunci însă, în 1981 (sau 1982) am reacționat dur. L-am cenzurat pe Caragiale în micul meu spațiu intim. L-am cenzurat concret: am rupt din volum paginile care conțineau întreaga scenă și le-am aruncat în sobă, astfel ca niciodată, nici măcar din greșeală, să nu pot reciti cum a fost ucis cățelușul Priian.
A fost un gest care adulților le-ar stârni zâmbete – dar și acum, când am recitit scena ca să o transcriu aici, am simțit un fior de jale. Nu e o reacție matură și nici rațională, dar așa citim literatura. Iar scrierile literare pot fi foarte crude și trebuie să fie așa, pentru a transmite cititorilor ceva, pentru a-i face să înțeleagă (nu doar cu mintea) o lume, un personaj, o realitate. Îmi vine în minte seria volumelor de Povestiri din Kolîma de Varlam Șalamov, despre care o bună prietenă mi-a mărturisit că, după ce a lucrat pe textele respective, s-a simțit atât de rău – fizic –, încât n-ar vrea să le recitească vreodată. Eu am citit într-o zi de vară primele două-trei texte din primul volum. Apoi am lăsat cartea deoparte, fiindcă aveam lecturi mai urgente, fiindcă nu era momentul potrivit, fiindcă mai era timp, fiindcă toată ziua aceea frumoasă se dusese naibii. N-am reluat cartea nici acum: am alte treburi. Îmi amintesc totuși cele două-trei texte citite, mostre de „viață vie“ (cum spune Șalamov) din lagărele sovietice: atâta dezumanizare, atâta cruzime, atâta moarte, atâta realitate deprimantă e acolo, încât am simțit pur și simplu teamă de ceea ce mi-ar dezvălui povestirile lui despre lucrurile acelea urâte, meschine, mizerabile, ascunse în ființa noastră. Dar tocmai prin asta, prin felul în care alege să scrie Șalamov, scopul urmărit de text a fost atins – cu asupra de măsură. Căci, sugerează autorul în prefață, cum să scrii altfel despre lumea aceea?
Așa că înțeleg lectura domnului Valeriu Nicolae și empatizez cu el. Comentariul său la Copilăria lui Kaspar Hauser nu e o lectură ideologică de tipul „cancel culture“, care seamănă bine cu mecanismele cenzurii comuniste, ci o reacție emoțională de ordin personal, cu rădăcini în propria identitate. Paradoxal, tocmai tulburarea pe care a provocat-o arată că textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu și-a atins scopul. Că a fost sau nu înțeles bine, asta e altă problemă – e eterna problemă a literaturii bune.