Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Povestiri despre femei de Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, volum în curs de apariție în colecția BIBLIOTECA POLIROM – Esențial a Editurii Polirom, în traducere din limba sârbă și note de Octavia Nedelcu.

— Fragment —

La câteva săptămâni după sosire, Veli-pașa s-a dus la Travnik să inspecteze trupele din garnizoană. N-a rămas decât două zile. A ieșit puțin în oraș și a terminat repede inspecția.

Deși era doar începutul lui februarie, o primăvară timpurie își făcuse apariția pe neașteptate. Gheața crăpa, șuvoaiele clocoteau, țurțurii de pe streșini se topeau șopotind; noaptea, apa curgea gâlgâind de-a lungul ulițelor în pan­tă, lăsând la vedere caldarâmul. Jocul soarelui de primăvară și al apei omniprezente stârnea în aer o strălucire albăstruie, vibrantă, care scălda întregul peisaj.

A doua zi, înainte de amiază, întorcându-se de la exercițiile de instrucție, pașa și escorta lui traversau bazarul. Călăreau cu grijă pe gheața subțire, care crăpa sub greutatea lor. Era zi de târg și, în fața brutăriei lui Garić, le baraseră drumul caii unor țărani, încărcați cu lemne. În timp ce țăranii în­nebuniți se agitau în jurul cailor îndărătnici, pașa a aruncat o privire în brutărie. Lângă cuptorul închis stătea bătrânul brutar Ilija, adus de spate, cu ochi vii, dar îmbătrâniți și iritați, din care-i curgeau necontenit lacrimi pe mus­tățile lungi și cărunte. În spatele galantarului, plin de tăvi cu pâine sau plăcinte cu carne, se afla fiica sa, Mara. Îngenuncheată și sprijinindu-se într-un braț, îl întinsese pe celălalt ca să apuce o tavă de jos. Auzind strigătele soldaților și tropotul cailor țăranilor, a ridicat privirea și pașa a surprins-o în acea poziție, cu corpul întins și lungit în galantar, și i-a văzut chipul de copil și ochii limpezi.

După-amiază, când a trecut din nou călare pe-acolo, brutăria era pustie, oblonul, pe jumătate închis, iar pe tejghea moțăia un motan alb cu blana pârlită.

A dat ordin să fie căutată fata și să-i fie adusă. Subofițerii și jandarmii au dat fuga să execute ordinul. S-au scurs aproape trei zile până când i s-a adus la cunoștință că treaba se aranja. Tânăra nu-l avea decât pe tatăl ei. Mama ei fusese celebra Jelka, numită Hafizadićka pentru că bătrânul Mustajbei Hafizadić o ținuse câțiva ani la el și apoi o măritase cu acest Garić, un tânăr liniștit și slab de minte căruia îi deschisese acea brutărie. Pașa a lăsat ceva bani și i-a în­cre­dințat chestiunea vechiului său amic Teskeredžić. La sfârșitul lui martie, într-o zi de târg, fata i-a fost adusă la Sarajevo.

Pașa nu se înșelase. Era acel gen de femeie pe care-l căutase întotdeauna și mai ales îl prețui­se, singurul care-l mai atrăgea. Nu împlinise încă șaisprezece ani. Avea ochi mari de porumbiță, cu un licăr de porțelan mat, care se mișcau încet. Avea părul deschis la culoare, des și aspru, cum rareori vedeai la femeile din acele ținuturi. Fața și brațele îi erau acoperite de un puf fin și blond care nu se vedea decât la soare. Neobișnuit la ea era că nici măcar acele zone ale pielii care nu fuseseră în contact cu aerul ori expuse la lumină nu erau de un alb tern și mat, cum erau de obicei la blonde. Corpul ei avea în întregime o nuanță rozalie, care devenea mai închisă doar în pliurile umbrite ale pielii ori în locurile unde sângele curgea mai puțin regulat și năvalnic. Avea brațe de copil, scurte, palme roșii.

Pașa revenise la viață. În primele zile nu se ocupase decât de ea. Îl măgulea gândul că și acum, la fel ca odinioară, era în stare să recunoască după un braț întins genul de femeie și adevărata ei valoare. Dacă ar fi adus-o mai devreme, ar fi fost prematur, dacă ar fi adus-o cu trei-patru luni mai târziu, ar fi fost deja ofilită. Acum era în cea mai bună perioadă. Fusese izolată de ai ei, speriată, însingurată, rânduită doar lui. Uneori i se părea că seamănă cu o sălbăticiune care, împinsă pe o stâncă, tremură din tot corpul și are pupilele mărite. Asta nu făcea decât să-i sporească pasiunea și, după legile contradictorii ale inimii masculine, trezea în el dorința de-a o copleși cu cadouri, de-a o face fericită și de-a o proteja.

Locuia nu departe de conacul pașei, într-o căsuță separată pe care o închiriase și o aranjase special pentru ea. Nu mergea nicăieri și nimeni nu venea la ea, în afară de țiganca Hamša, care o slujea, și de baba Anuša, o rudă îndepărtată din Bistrik, care avea doi nepoți și trăia într-o sărăcie lucie. Își petrecea zilele în două camere aproape întunecate, ocupată cu o mie de treburi mărunte care nu se văd, dar care umplu cu ușurință viața unei femei. Spre seară, venea după ea un servitor de al pașei, iar ea se înfășura și se îmbrobodea până la ochi și, cu capul plecat, îl urma până la conacul pașei.

În primele zile după ce fusese adusă la Travnik nu putuse nicicum să-și vină în fire. Durerea fizică o stăpânea cu totul și abia când, după primele nopți, aceasta se mai domolise, începu să o chinuie un gând, un gând vag, dar întunecat și apăsător, despre păcat și rușine. Se temea de pașă, simțea dezgust față de Sara evreica și se rușina de lumina zilei și de lume. Nu putea să doarmă, chiar și în vis se simțea blestemată.

Totuși, s-a apropiat puțin câte puțin de Sara, care era tăcută și bună, o pregătea și o ajuta în toate cu o afecțiune un pic tristă. Mai greu îi era să se obișnuiască însă cu pașa și cu mângâierile lui; chiar când durerea și frica de la început s-au domolit, le accepta cu reținere, ca un copil descumpănit. Cu timpul a început să se obișnuiască. A îndrăgit mai ales mirosul pielii lui Veli-pașa. Niciodată n-a putut să-i privească, fără s-o încerce un sentiment de teamă, ochii ciudat de liniștiți, fața marcată de acel lichen teribil de pe obrazul stâng și mustățile negre lăsate în jos, care erau mereu puțin umede și tremurau ușor când vorbea, ca o iarbă franjurată în apa întunecată din pădure. Dar suflul trupului său o atrăgea din ce în ce mai mult, îi dădea forță și o înveselea; îi pătrundea în piept și ea se delecta ore-n șir cu ochii închiși și capul pe pieptul sau pe palma lui.

Se frământa doar noaptea, când, așa cum începuse să se întâmple adesea, o trimitea să doarmă singură. Atunci se trezea de câteva ori cu un sentiment extrem de clar, care doar pe întuneric putea să apară, întrebându-se ce era și cine era ea acum. Plângea în hohote, își îngropa fața între saltea și pernă, suspinând printre lacrimi:

— Un turc…

În întuneric, gândul care o chinuia lua forma osândei veșni­ce și a chinurilor iadului, nu a rușinii și a depravării pământești, ca la lumina zilei.

Dar a doua zi, după-amiază, din nou îl întâmpina pe pașă cu aceeași față trandafirie și cu un surâs mut care îi făcea să scânteieze dinții albi și ochii strălucitori.

CARTEA

Ivo Andrić, Povestiri despre femei, Colecția Esențial, este un tablou magnific al Bosniei sfârșitului de secol XVIII și începutului de secol XIX, dar și o reflecție asupra locului pe care această lume eteroclită, zguduită întruna de frământări politice, îl atribuie femeilor. Creând o galerie de portrete subtile și emoționante, Ivo Andrić urmărește destinele mai multor femei, adesea dependente sau oprimate, împinse la un trai în marginea societății, care plătesc scump păcatul de a-i fi încălcat legile. De la Mara, creștina devenită amanta unui pașă, care își duce zilele copleșită de rușine, la Jelena, femeia-metaforă care este doar o proiecție a căutării de sens a bărbatului, o himeră la care nu poate ajunge, însă după care tânjește veșnic, femeile din povestirile lui Ivo Andrić rămân întipărite pentru totdeauna în memorie.