De vreme ce am început – dar nu am terminat – să urmăresc polemica iscată de Valeriu Nicolae prin comentariile sale din „Libertatea“ pe marginea volumului lui B.-A. Stănescu Copilăria lui Kaspar Hauser, trebuie să precizez încă o dată că discuția propusă de cel dintâi mi se pare binevenită. Ea pune în discuție încă o dată limitele cărora ar trebui să se supună literatura, de data asta din perspectiva potențialului rasism al textelor ficționale, atrăgând atenția asupra acestei probleme contemporane. Merită precizat totuși că discuția e binevenită nu pentru că ar soluționa cumva problema, fiindcă ea nu are soluție, ci pentru că radiografiază profilul societății românești contemporane – adică a unei părți a ei, cea mai vizibilă și mai vocală.
Societatea, prin vocile ei cele mai vizibile, care impun un cod comportamental într-o comunitate oarecare, a blamat întotdeauna încălcarea acestor limite general acceptate. Doar că limitele au fost mereu altele. În literatura americană, de exemplu, acum vreo sută, o sută cincizeci de ani, era întru totul acceptabil să folosești, să zicem, cuvântul nigger, azi conotat rasist, fiindcă pe atunci era un termen comun de etichetare a afroamericanilor (cum nu li se spunea pe atunci etnicilor în cauză). Sau, în spațiul românesc, pe la 1850 era întru totul acceptabil să îi descrii pe algerieni ca fiind „un popor care, disprețuind binefacerile civilisațiunei, nu produce nimic și persecută pe acei care produc; un popor trândav [și vicios], ce își petrece viața în rugăciuni pe la moschee și în apatie pe la cafenele“, cum face Vasile Alecsandri (în Călătorie în Africa). Azi aceste rânduri ar stârni cel puțin un scandal diplomatic, iar autorul ar stârni furia multora. La fel, era ceva nevinovat să compari două tinere servitoare de culoare cu „două maimuțe grațioase“ sau să descrii „un negru nalt, gros, spătos, păros, cumplit de uricios […], rânjindu-se grozav și sărind ca un orang-utang“ (același Alecsandri). Nu șoca pe nimeni să descrii țiganii (nu romii) ca pe o etnie exotică, vorbind despre „femeile lor nerușinate și înspăimântător de murdare“, ori să prezinți evreul generic pomenind de „șărlătăniile, șiretlicurile și înșelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul național“ (cum face Alecu Russo); cât despre evreice, același Russo afirma pe atunci că „sunt cunoscute în toată creștinătatea pentru frumusețea lor – numai trebuie să ai grijă să le speli, să le fereduești și să le parfumezi; altfel e zadarnică orice iluzie“ (în Iașii și locuitorii lui în 1840). Rândurile de mai sus nu au apărut în texte de ficțiune, rostite de niște personaje, ci în unele non-ficționale, asumate ca atare de autori – care, apropo, erau niște progresiști autentici ai vremii, partizani ai emancipării romilor ș.a.m.d. Azi astfel de caracterizări și descrieri ar îngropa social orice scriitor.
Pe de altă parte, să te fi ferit Dumnezeu ca la acea vreme să descrii vreo scenă erotică mai decoltată, cu mâini de bărbat strecurate în chiloții doamnelor, cu mâini de femei strecurate în chiloții domnilor ori doamnelor (!) sau, oroare, să relatezi, fie și voalat, o felație ori un cunilingus pașoptist. Ca să nu mai vorbesc de prezentarea explicită a unui amor homosexual. Cel ce ar fi încercat așa ceva ar fi ajuns în mod sigur la închisoare – și au fost scriitori români care, încă și mai târziu, peste aproape un secol, în epoca interbelică, au ajuns acolo sub acuzația de pornografie. Azi, în schimb, romanul unei iubiri gay cum este Strigă-mă pe numele tău al lui André Aciman e un bestseller internațional și sursa unui film de succes similar. (Și nici cu romanul lui Adrian Schiop Soldații. Poveste din Ferentari nu mi-e rușine.)
Spune-mi în ce epocă trăiești ca să-ți spun ce literatură contemporană citești.
Societatea a avut întotdeauna o sensibilitate și o susceptibilitate sporită la o temă sau alta, la un tip de subiect sau altul. Au existat dintotdeauna tabuuri și subiecte ofensatoare, doar că ele au fost mereu altele. Iar scriitorii – și artiștii în general – au încercat mereu să exploreze acele teritorii interzise, să încalce limitele, să judece (și să-și forțeze cititorii să judece) dincolo de ele. Făcând asta, și-au asumat întotdeauna riscuri mai mari sau mai mici, de la riscul cenzurii sau interdicției până la cel suprem. Fiindcă nu au putut și nu pot face astfel.
Azi rasismul este una din acele teme sensibile, susceptibile să stârnească reacții – cum am spus, într-o anumită pătură, vizibilă, dar restrânsă, a societății. Numai că, orice s-ar spune, proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu este una impregnată de rasism. Rasismul e în ochii cititorului de azi; mai precis, în ochii cititorului implicat și sensibil, predispus, cum ziceam săptămâna trecută, la o lectură emoțională, despre care voi scrie data viitoare.