Libertatea de a scrie este singura unealtă pe care scriitorul egiptean Naghib Mahfuz o folosește pentru ca realismul romanelor sale să străbată orice graniță, indiferent de limba vorbită într-o țară sau alta, indiferent de culorile de pe steag, indiferent de trecutul sau prezentul unei țări. Și scrie arătând unei lumi întregi valorile universale, angoasele și speranțele care se regăsesc în individ indiferent de patria sa.
Romanele sale cu tematică socială sunt traduse în întreaga lume, iar la Editura Polirom au apărut: O plimbare prin palat, Palatul dorinței și Strada Zahărului din Trilogia Cairoului, Băieții de pe strada noastră, Pălăvrăgeală pe Nil și Teba în război. Recent au fost traduse din limba arabă de către Nicolae Dobrișan și Costel Dina alte două romane publicate într-un singur volum: Hoțul și câinii (apărut în 1961) și Cafeneaua Al-Karnak (1974).
În miezul singurătății, în mijlocul lumii
Protagonistul din Hoțul și câinii, Sa‘id Mahran, este un hoț care se întoarce la familia care l-a trădat și din cauza căreia ajunge să petreacă ani întregi la închisoare. Când este eliberat, iar propria fiică nu-l mai recunoaște, fitilul răzbunării se aprinde în inima lui Sa’id. Astfel, fără a mai face apel la rațiune, fără a-și dori să construiască o nouă viață, Sa’id visează doar la răzbunare și trece cât de curând la fapte, conștient, de altfel, de profunda singurătate în miezul căreia se scufundă din ce în ce mai tare: „Ar vrea să poată comunica într-un fel sau altul cu ceilalți oameni pentru a le mărturisi ce îl covârșește în tăcere și singurătate și pentru a-i asigura că el va ieși victorios, chiar dacă asta se va întâmpla după moarte. E singur în fața tuturor, dar ei nu știu, nu-și dau seama încă de povestea tăcerii și a singurătății, nu înțeleg că și ei au o poveste a tăcerii și a singurătății, iar oglinda care le reflectă chipurile este neclară și înșelătoare, făcându-i să-și închipuie că văd pe cineva străin“.
Nu reușește să găsească sprijin nici la fostul său învățător, Ra’uf’Alwan, maestrul care îl împinsese, de fapt, către hoțiile înfăptuite, cel care azi îmbrățișează rolul celui onest și plin de virtute, în schimb ce, pentru Sa’id, „viața lui nu este decât o punere în practică a ideilor“ lui Ra’uf’Alwan.
Noua societate în care se întoarce protagonistul nu este una în care valorile să se fi inversat între timp, iar pentru cel care caută răzbunare „pentru orice jihad există tot timpul câmp de luptă“. Își va ghida astfel misiunea, se va convinge că nu există alternative și, în același timp, se va lovi de amara ironie a unor încercări eșuate de răzbunare, ucigând în schimb nevinovați, convingându-se mai apoi că nu se face vinovat nici pentru acele crime. Este un individ prins în plasa neagră și încâlcită a destinului, un orfan „protejat“ de cei care nu i-au vrut binele, un „copil părăsit în bătaia soarelui arzător“, cum îi spune șeicul la care nu va găsi alinarea căutată.
Deziluziile își fac loc și în vis, realitatea coruptă se strecoară în imaginație, în speranțe și destramă ultima fărâmă de naivitate atunci când Sa’id înțelege măsura în care politicul și religia sunt lumi contopite: „Totodată, promisese că va prezenta o nouă interpretare a Coranului celui sfânt, ce va conține toate posibilitățile de care va beneficia orice om din lumea lor, în funcție de puterea sa de cumpărare, și că banii rezultați din acea inițiativă vor fi investiți în înființarea de cluburi de tir, cluburi de vânătoare și cluburi pentru sinucidere“.
Este cel care nu mai poate și nu mai știe cum să iubească din nou, cel care se uită pe sine după ce a fost uitat pe ceilalți, cel care nu poate renaște într-o societate care nu va face decât să îi întoarcă spatele, din nou și din nou. Rănile lui Sa’id nu sunt doar ale lui, personajele lui Naghib Mahfuz vorbesc în numele speranței, ale unei lumi mai bune, ale unor sisteme prin care virtuțile să nu capete noi definiții în funcție de cei care dețin puterea.
Nimeni care să îl poată salva
Realismul lui Mahfuz e presărat cu o poezie care îi e specifică, discretă și necesară, una care transformă fiecare roman într-o reușită literară, într-un titlu care câștigă bătălia adevărului, așa cum și-ar fi dorit chiar protagonistul din Hoțul și câinii: o dreptate numai a lui, una care să îi ofere șansa să își facă singur dreptate.
Sa’id pierde nu doar pentru că nu mai vedea nimic altceva în afară de răzbunare, ci și pentru că nu mai există nimeni cu adevărat care să îl poată salva, pentru că s-a pierdut în propria țară cu mult înainte, atunci când încă sălășluiau în el copilăria, naivitatea și dragostea pură. Spulberate toate când mama lui a fost lăsată să moară, ignorată de sistemul medical, abandonată în brațele unui Sa’id copil.
Destinul tragic al protagonistului vorbește în numele celor care nu își pierd doar familia, ci și țara, iar de acolo reperele dispar, justiția capătă numele anarhiei, dar Sa’id pierde pentru că nu va mai putea recupera niciodată ceea ce a cunoscut cândva pentru un timp mult prea scurt.
Speranțele se transformă în moloz
În romanul politic Cafeneaua Al-Karnak, tinerii studenți se adună în jurul unui personaj fermecător, Qurunfula, „prima femeie care a modernizat dansul oriental“. Este Egiptul anilor ’70, cu atacurile surpriză (cel de la 5 iunie 1967 din partea Israelului este cel la care face referire Naghib Mahfuz în carte) și conflictele interne nesfârșite, cu sechestrări ale tinerilor suspectați că ar fi comuniști sau că se înscriu în organizația Fraților Musulmani.
Este „epoca forțelor necunoscute, a spionilor din cosmos și a fantomelor din timpul zilei“, iar autorul egiptean surprinde esența înfrângerii, a felului în care, după fiecare perioadă în care studenții erau închiși, din bucuria tinereții nu mai rămânea nimic, iar pe buzele lor se înăsprea furia mocnită.
Speranțele se transformă în moloz, șocul înlocuiește naivitatea odată cu „descoperirea unei forțe paralele terifiante, oribile, care acționa complet separat de lege și contrar valorilor umane“. Dreptatea nu se mai poate reconstrui acolo unde o forță mai mare lovește ca un ciocan uriaș și acolo unde adevărul nu mai există decât la adăpostul unor cafenele precum Al-Karnak – pentru că, în rest, instrumentele represiunii sunt și cele care deformează realitatea: „Într-adevăr, nimeni dintre noi nu avea îndoieli în privința forțelor noastre armate. S-au prăbușit multe valori civice sub ochii noștri și s-au murdărit nenumărate mâini, dar nu ne-am îndoit niciodată de armata noastră. Probabil că era o gândire din care nu lipsea naivitatea, dar aveam drept scuză faptul că eram vrăjiți și ne încăpățânam să sperăm. Se pare că era peste puterile noastre să ne arătăm neîncrezători față de prima noastră experiență într-un stat național, după șirul epocilor de umilință și sclavie“.
Tinerii din romanul politic al lui Naghib Mahfuz sunt cei care primesc vocea care nu se mai aude în interiorul unei națiuni, cei care pot vorbi acum fără vârstă, fără opreliști, fără teama a ceea ce va urma, deși curajul rămâne singurul combustibil care îi poartă tot înainte.
Într-un prezent al conflictelor care nu și-au găsit încă pacea, într-o lume care nu a reușit să încheie un acord care să pună capăt războaielor, volumul nou publicat la Editura Polirom al scriitorului premiat cu Nobelul pentru Literatură în 1988 ne reamintește de valorile universale ale umanității, de ceea ce ar trebui să conteze, indiferent de limba vorbită sau de credințele religioase. Mai prezent ca niciodată, realismul lui Mahfuz revine și își dovedește necesitatea într-o lume scufundată încă în beznă.
Naghib Mahfuz, Hoțul și câinii • Cafeneaua Al-Karnak, traduceri din limba arabă și note de Nicolae Dobrișan și Costel Dina, Biblioteca Polirom, Editura Polirom, 2023