Jaimie Branch, genială trompetistă, compozitoare și vocalistă de jazz. Supradoză accidentală de heroină. Anul trecut. Avea 39 de ani. Heroina a lăsat fără aer una dintre cele mai versatile trompete auzite de mine vreodată.
Jaimie. Magnetică. Ironică. Refractară la tot ce înseamnă formalitate. Își prefera numele scris cu minuscule. Forță. Jazz fără compromisuri.
Jaimie, poreclită Breezy, o artistă și compozitoare inovatoare și avangardistă, a revigorat scenele muzicale din New York și Chicago. Avea studii de conservator, dar ținuta ei de scenă era neconvențională pentru cercurile de jazz: un trening Adidas, un kimono drapat purtat peste tricouri largi de baseball.
Capul îl avea întotdeauna acoperit de gluga unui hanorac, de o șapcă sau de un tricou făcut turban, antebrațele îi erau pline de tatuaje colorate și pe gât, tatuat cu litere gotice, trei cuvinte care vor fi cunoscute de orice iubitor al muzicii trompetistei sau, în sens mai larg, de orice observator avizat al avangardei jazzului și al muzicii improvizate din ultimii cinci ani: Fly or Die. Întrebată fiind de ce aceste cuvinte – o frază pe care a atașat-o atât cvartetului ei, cât și celor trei lansări ca lider de trupă – au devenit atât de importante pentru viziunea ei creativă, Jaimie a răspuns râzând: „Ei bine, este un nume de trupă grozav. Dar vine de la acea expresie pe care o folosesc motocicliștii, «ride or die». «Zboară sau mori», fie ne apropiem de viață, fie de moarte. Deci este un fel de idee de a alege viața în locul morții. În tot acest timp în care trăim… să trăim cu adevărat. Să ne ridicăm în aer și să vedem despre ce este vorba“.
O lovitură de geniu
Interpretă de jazz cu patalama la mână, Jaimie nu ținea cont de distincțiile de gen. O adevărată alchimistă, îmbina ritmurile muzicii latino și caraibiene, texturile întunecate ale psihedelicului, abstracția improvizației, flerul hip-hopului și pugilismul punk rockului. Caracterizată deseori ca o artistă de punk-rock jazz, Jaimie declara: „Cred că punk rockul nu este doar un tip de muzică; este cu siguranță un etos și un mod de a trăi, de a fi bun cu ceilalți, de a avea energie și de a te bucura de viață, de a aprecia umorul și de a fi entuziasmat de lucruri. Toate acestea sunt foarte importante pentru mine.“
Implicarea ei prin fiecare notă nu doar că a făcut ca aceste conexiuni între diferitele canoane să pară plauzibile, ci chiar ca noțiunea de separare a acestora să pară absurdă. O lovitură de geniu. Există riscuri inerente unui astfel de agnosticism în ceea ce privește stilul, dar pentru Branch, a cărei abilitate tehnică desăvârșită nu a stat niciodată în calea pasiunii sale este pur și simplu o dovadă a convingerii că toate aceste ramuri, aparent divergente, cresc din același copac.
Pe Jaimie o întâlnești în Anteloper, un duo experimental de electrojazz cu influențe dub, alături de toboșarul Jason Nazary, și în cvartetul Fly or Die, cvartet cu care își prezintă ultimele compoziții în albumul Fly or Die Fly or Die Fly or Die ((world war)), lansat post-mortem în vara acestui an și înregistrat cu patru luni înainte de moartea ei. Având în vedere aceste circumstanțe, este tentant să ascultăm albumul ca pe un recviem sau ca pe un mare final al scurtei sale cariere.
Expansiv din punct de vedere melodic, albumul se deschide cu electro-gospelul Aurora Rising, care durează puțin sub două minute, înainte de a se topi efectiv în ritmul molipsitor al piesei Borealis Dancing, o piesă care sună exact așa cum îți imaginezi din titlu. Te scoală de pe scaun cu un groove ritmic constant, te ia de mână, te urcă pe scenă și te lasă în mijlocul formației să te bucuri de muzică, să dansezi alături de violoncelistul Lester St. Louis, basistul Jason Ajemian și toboșarul Chad Taylor. Intervenția lui Jaimie începând cu minutul trei al acestei piese l-ar năuci și pe Miles Davis, unul dintre artiștii care i-au ghidat existența încă din copilărie. „Eu consider că toată muzica este muzică de dans. Trebuie să simți muzica în corpul tău. Dacă este în corpul tău, atunci poți fi sincer cu ea în orice altă formă“, și a și dovedit-o.
Albumul atinge proporții aproape simfonice pe baba louie, piesa centrală de nouă minute. Vocea aspră și vehementă a lui Branch este o forță motrice în acest album. Cu siguranță, nu vorbim despre o cântăreață de jazz în sensul tradițional: strigă, imploră, urlă fără cuvinte. Versurile favorizează în mare parte pragmatismul în detrimentul poeziei, fac apeluri clare la rezistență, la statu-quo. La fel ca albumele anterioare, Fly or Die ((world war)) pare o petrecere zgomotoasă de bloc. În calitate de maestru de ceremonii, Branch nu ne lasă niciodată să uităm că nu există doar evadare în tine însuți, ci și în solidaritate.
Albumul este extrem de vesel
O rupere de ritm, apare în the mountain, o reinterpretare a piesei Comin’ Down a trupei Meat Puppets de twang-punk din Arizona, trupă ce continuă și astăzi să fie asociată de către fani cu Nirvana, Jaimie la rândul ei fiind mare fan Kurt Cobain.
În contrast puternic cu restul albumului, acompaniamentul instrumental constă aproape în întregime din contrabasul pizzicato al lui Jason Ajemian. Ajemian cântă în rolul principal, iar Branch armonizează. Versurile, despre căutarea nesigură de a transcende munca de zi cu zi, monotonia și neînțelegerile, beneficiază de modul umil in care este interpretată. Înregistrarea este cât se poate de simplă și de neșlefuită.
Auzim respirații colective profunde, o Jaimie murmurând, sunetul celor doi muzicieni care se deplasează fizic în jurul microfonului. Având în vedere aranjamentul gol-goluț, soloul de trompetă al lui Branch, atunci când se apropie finalul melodiei, este o surpriză încântătoare, chiar și pe un album al unui trompetist. Există ceva vesel și smintit în simplitatea acestui solo, în special în execuția în trei note, care asigură punctul culminant emoțional. Cu siguranță, un alt artist ar fi ales ceva cu mult mai elaborat, dar Jaimie este Breezy.
Intimitatea liniștită a muntelui este o excepție, căci albumul este extrem de vesel. Ajemian și bateristul Chad Taylor cântă de parcă soarta universului ar depinde de abilitatea lor de a te face să dansezi. Violoncelistul Lester St. Louis trece de la un rol la altul, contribuind la agitația și nebunia ce sunt de neoprit, note simple, frenezie, arcușul creează tensiune peste care se suprapune calmul conversațional al liniilor de trompetă ale lui Branch, un ansamblu ce funcționează adesea astfel: în timp ce o persoană face nebunii, o alta rămâne calmă. Este o parte din ceea ce face ca ((world war)) să fie atât de dinamic, oferind muzicii spațiu pentru a respira, în ciuda densității instrumentale și a ritmurilor în plină desfășurare.
În cadrul traiectoriei mai largi a fiecărei piese, există multe arcuri mai mici de entuziasm care se suprapun, fiecare urmând logica haotică a unei fuziuni mentale improvizate de patru persoane. Camaraderia zgomotoasă a improvizației este atât de puternică, încât poți omite ușor grija și sensibilitatea cu care Branch a compus și a aranjat aceste melodii.
Albumul este un memento că lupta pentru o lume mai bună este un efort sublim.
Branch a luptat pentru muzică: „Muzica, în esența ei, vrea să readucă frumusețea pe Pământ. Asta este literalmente ceea ce facem noi ca muzicieni; cred că la nivel sonor, la nivel atomic, fizic, asta facem. Toată muzica este de partea binelui, cred eu, indiferent de genurile muzicale“.