„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Decizia de Karine Tuil, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, în curs de apariție în colecția Biblioteca Polirom. Actual la Editura Polirom.
— Fragment —
Sunt ca toți ceilalți, nici mai bună, nici mai rea, nu sunt mai bine pregătită să facă față tentațiilor vieții. După o perioadă de trăit împreună, de ce să ne mințim, se instalează o lehamite, ne surprindem visând la altceva. Unii fac pasul, alții renunță în favoarea unei stabilități iluzorii, dintr-un simț al moralității, poate, fără să fie prea convinși – în ambele cazuri, situația devine repede decepționantă; destrămarea unei căsnicii e o experiență tragică. Credeam c-o să fiu în stare să rezist, că n-o să mă aventurez niciodată dincolo de limitele permise, c-o să pot zice nu, c-o să mă opresc la momentul potrivit, adică înainte să sufăr – m-am înșelat. Asta se petrecea înainte de procedurile medicale, de nașterea copiilor, de nopțile albe, de moartea planificată a dorinței. Și, într-o bună zi, am cedat și eu – din frică de moarte, din plictiseală, din inerție, nu mi-au trebuit prea multe motive să trec dincolo: cred că-mi doream să înșel așteptările pe care ceilalți le proiectaseră asupra mea. Eram, așadar, convinsă că nu poți fi fericit dacă nu-ți exerciți dreptul la libertate, chiar cu prețul greșelii, chiar cu prețul singurătății.
E oare drept să-i spui cuiva adevărul când știi că adevărul acela îl va face să sufere? Ce-ar fi trebuit să-i răspund lui Ezra? Da, am avut o legătură în urmă cu câteva luni, cu un avocat de drept penal de vârsta mea, Emmanuel Forest, nu a fost o simplă aventură, nu, ci o poveste de dragoste, iar eu n-am avut curajul să te părăsesc. Ușurătatea, trădarea – artefactele societății contemporane –, nu eram construită pentru așa ceva.
Când l-am cunoscut pe Emmanuel eram absorbită de serviciu, nu mă mai gândeam la sex la fel de mult ca înainte; de fapt, situația nu stătea tocmai așa, mă gândeam, însă cu o detașare de fațadă, ca la ceva ce nu mai trebuia să constituie o prioritate în viața mea, mă convingeam că activitatea profesională ocupă tot terenul, dar știam, în sinea mea – o știm cu toții instinctiv –, că într-o bună zi aveam să plătesc prețul acelei renunțări. Degeaba încercăm să îndepărtăm din universul mental dorința sexuală, să ne prefacem că uităm de ea, până la urmă ne prinde din urmă – iar asta indiferent de vârstă și de condiția socială.
Nu eram în căutarea unei aventuri, cu atât mai puțin una cu un avocat. Exista o regulă nescrisă: nimic nu-i interzice unui judecător să aibă o relație de prietenie, de dragoste, cu un avocat, însă în viața de zi cu zi e mai bine să te abții, eviți în felul ăsta eventualele probleme, mai ales când se lucrează la aceleași dosare, poate apărea un conflict de interese. Am fost întotdeauna atentă să păstrez relații strict profesionale cu toată lumea, mai ales cu avocații. Se nasc îndoieli, neînțelegeri, ei sunt supuși deciziilor noastre, ne reproșează că suntem prea duri, iar noi vrem să evităm să fim influențați sau manipulați; ținem la independența noastră mai mult decât la orice. Neîncrederea aceasta nu exclude respectul, cordialitatea, uneori chiar admirația sau prietenia, se creează complicități. Credeam că sunt la adăpost de orice derapaj, eram un om sceptic din fire, în stare să mă port cu răceală – iar asta nu era doar o mască socială; seducția fățișă nu fusese niciodată felul mea de a comunica, umorul, ironia folosite cu cap, da, îmi plăceau la nebunie, însă nu erotizarea discuțiilor, nu legăturile neclare – sexul e și o chestiune de putere, un raport de forțe, iar eu nu voiam să dau cuiva posibilitatea să mă destabilizeze sau să exercite asupra mea și cea mai neînsemnată presiune. Toate astea nu sunt decât teorie, desigur, morală goală, însă în viață lucrurile se amestecă, principiile se diluează, până la urmă ne trădăm.
Un avocat provenit dintr-o familie de juriști cu tradiție, bătăios, o prezență mediatică, un bărbat cu reputație sulfuroasă, cunoscut pentru lupta sa împotriva violenței poliției, a derapajelor din timpul stărilor de urgență, un bărbat cu care eram nevoită să lucrez fiindcă apăra numeroși tineri întorși din Siria, un bărbat pe care ar fi trebuit, în mod normal, să-l țin la distanță, era cea mai proastă alegere în fața căreia să cedez. M-am întrebat de multe ori cum de-am putut să mă îndrăgostesc tocmai de bărbatul pe care ar fi trebuit să-l evit, cum a fost posibil ca o femeie ca mine să cadă într-o capcană atât de previzibilă, atât de facilă. Nu sunt proastă, nici naivă, nici romantică, nici idealistă.
Dar am fost expusă la durere. Oamenii plângeau în biroul meu: victime, părinți ai victimelor, părinți ai deținuților, femei cărora li se luaseră copiii, câteodată chiar deținuții înșiși. Eram depozitara acestei suferințe. Ce încerc să spun e că am avut nevoie de povestea aia ca să pot îndura. Povestea aia de dragoste fusese, în momentul acela precis din viața mea, o necesitate.
CARTEA
După atentatul de la redacția revistei „Charlie Hebdo“ din 2015, care a zguduit întreaga lume, societatea franceză începe să-și conștientizeze subit și brutal vulnerabilitatea. Confruntată zi de zi cu cele mai incredibile acte de violență, dar și cu presiunea politică și mediatică ce însoțește cazurile care îi sunt repartizate, judecătoarea antiterorism Alma Revel trebuie să decidă soarta unui tânăr suspectat de legături cu organizația teroristă Statul Islamic. E un potențial terorist sau poate fi pus în libertate fără riscuri? Acestei dileme profesionale i se adaugă una intimă: să încerce să-și salveze căsnicia sau să se lase în voia relației pasionale pe care o are cu un coleg de serviciu? Dozând magistral suspansul, Karine Tuil ne dezvăluie nu doar lumea fascinantă a judecătorilor, în care orice decizie poate avea consecințe dezastruoase pentru întreaga societate, ci și complexitatea sufletului omenesc.
„O carte șocantă pentru că subiectul ei este actual și arzător: lupta împotriva terorismului. Dar și pentru că scriitoarea și-a asumat riscul de a-și condimenta intriga judiciară printr-o poveste de dragoste pasională.“ („France Inter“)
„Lui Karine Tuil îi place să zguduie conștiințele, să pună sub semnul întrebării valorile societății folosindu-se de teme actuale. În Decizia, al doisprezecelea roman al ei, abordează din nou un subiect sensibil: terorismul islamic. Această carte ambițioasă împletește pasiuni zbuciumate și probleme sociale. Făcând din violențele din lume și din fracturile corpului social materialul operei sale romanești, scriitoarea realizează încă o dată o muncă deranjantă și necesară.“ („Le Monde des Livres“)
AUTOAREA
Karine TUIL s-a născut în 1972 la Paris. După încheierea studiilor de Drept, a obținut diploma de studii aprofundate la Université Paris II. O vreme a profesat ca juristă, apoi s-a dedicat scrisului. Primul ei roman, Pour le pire, povestea descompunerii lente a unui cuplu, a fost publicat în anul 2000. În 2001 i-a apărut romanul Interdit, istorie burlescă a crizei identitare a unui bătrân evreu. Du sexe féminin (2002) a încheiat trilogia despre familia evreiască. I-au urmat romanele Tout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2013). În 2016 a apărut L’Insouciance, care a primit Prix Landerneau des lecteurs, iar în 2019, romanul Les choses humaines (Lucrurile omenești, Polirom, 2021), distins cu Prix Interallié și Prix Goncourt des Lycéens 2019, nominalizat la Prix Goncourt și ecranizat în 2021 în regia lui Yvan Attal, cu Ben Attal, Suzanne Jouannet, Charlotte Gainsbourg și Mathieu Kassovitz în rolurile principale.