Interviu  -  Ramona Iacobute  -  

Autorul bestsellerului Hoțul de cărți, Markus Zusak, a venit tocmai din Australia pentru a se întâlni cu cititorii din România, la FILIT Iași. Am descoperit un scriitor cu multe îndoieli, dornic să își perfecționeze stilul cu fiecare pagină pe care o scrie, un scriitor care crede că trebuie să trăiești pentru a putea scrie, un familist convins și un mare iubitor de animale, un tip cu mult umor, curios să cunoască oameni noi și să discute cu cei care îl citesc. Cărțile au pentru Markus Zusak ceva din căldura răsăritului de soare și sunt cea mai pură formă a poveștii.

Spuneați la un moment dat că „oamenii observă culorile unei zile doar la începutul și la sfârșitul ei, dar pentru mine într-o zi se contopesc o multitudine de nuanțe și culori cu fiecare moment care trece“. V-aș întreba, pentru început, în ce culori vă amintiți primele întâlniri cu cărțile?

Cred că mereu este important să răspunzi sincer. Așa că mai întâi trebuie să spun că nu știu (râde). Dar, dacă mă gândesc mai bine, îmi revine în minte copilăria și casa părinților din Sidney. Covoare maro și perdele portocalii. Dimineața culoarea portocalie se intensifica. Așa că aș putea spune că prima întâlnire cu cărțile are culoarea soarelui la răsărit filtrată de perdelele portocalii, pentru că eu eram primul din casă care se trezea. Și tatăl meu, care trebuia să meargă la muncă.

Dar lumea în care trăiți și scrieți, cum ați zugrăvi-o?

Dacă ar fi să îmi pictez lumea în care trăiesc, ar fi multe linii, pentru că se întâmplă multe într-o familie cu doi copii și animale de companie. Dacă ar fi să asociez o culoare cu această viață, aceea ar fi verde, pentru că mereu încep câte ceva, mereu mă întorc în punctul de început.

Pentru că ați amintit de familie și pentru că știm ce succes internațional au cărțile dumneavoastră, v-aș întreba cât de prezent sunteți în viața de familie? Vă răpește celebritatea multe din momentele alături de cei dragi sau există un echilibru pe care încercați să îl păstrați?

Mă simt responsabil pentru viața mea de scriitor, iar dacă nu scriu suficient este doar vina mea. Dar, pe de altă parte, cred că trebuie să trăiești pentru a putea scrie. Așa că sunt foarte implicat în viața de familie. Când erau mici copiii mei, am petrecut mult timp cu fata și băiatul mei. Știu că sunt norocos să fiu scriitor. Unii părinți se trezesc în fiecare dimineață pentru a merge la birou. Eu, însă, am avut avantajul de a-mi face singur programul și de a fi în preajma copiilor mei.

„În haos se află cele mai bune povești“

Să înțeleg că atunci când erau mici nu vă deranjau, scriați cu ei în casă? Nu plecați?

Am fost în ambele situații, am scris și de acasă, și din alte părți. Am o poveste simpatică legat de asta. Când scriam de acasă și fiica mea avea în jur de patru ani, lăsam mereu ușa deschisă. Ea intra și eu îi spuneam: „Dacă tot ești aici, o să îți citesc primele rânduri din cartea pe care o scriu“. De obicei, după primele trei propo­ziții mă oprea: „Nu prea îmi pla­ce!“. Iar eu o linișteam: „Ei, oricum nu e pentru cei de vârsta ta“. Îmi mai amintesc și o altă întâmplare de când avea 10-11 ani, iar eu făceam muncă de editare în bucătărie, un loc în care îmi place mult să lucrez. Ea stătea pur și simplu acolo, mânca micul dejun, într-un fel foarte gălăgios. Am rugat-o să nu mai facă atâta zgomot, pentru că aveam treabă.

S-a oprit, s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Tu chiar lucrezi?“. Într-adevăr, pe atunci scriam foarte greu, câteva cuvinte pe zi, nu mi-a fost ușor să termin acea carte. Cred, totuși, că îmi place ideea de haos. Toți încercăm să ne controlăm viețile, să decidem legat de noi, însă mereu luăm hotărâri care ne aduc probleme. Acolo, în haos, se află cele mai bune povești.

Spuneați că din lipsă de timp, tatăl nu reușea să vă citească, să vă spună povești. Totuși, cine a fost povestitorul dumneavoastră preferat în copilărie?

Nu era neapărat o persoană anu­me. Eram cel mai mare dintre cei patru copii ai părinților mei. Ai mei s-au mutat din Europa în Australia, așa că era important pentru ei să avem cărți în casă. Cărțile în sine au fost povestitorul meu. Îmi citeam singur când am învățat alfabetul. Nu mi-i amintesc pe pă­rin­ții mei citindu-mi. În adolescență, ei au început totuși să îmi zică multe din poveștile lor de viață, cum au crescut în Germania. Cartea Hoțul de cărți s-a născut pornind de la acele povești.

Cum ați descoperit că vă place să și scrieți, nu doar să citiți, și ce v-a determinat să rămâneți în lumea literaturii?

M-am decis prin adolescență, când eram total prins de lumea din romanele pe care le citeam. Deși erau ficțiune, totul părea atât de real, încât mi-am zis că e magie și că trebuie să fac și eu asta. Însă nu a fost ușor. Ce am scris în acea perioadă poate concura la premiul pentru cea mai proastă carte (râde). Când începi, de cele mai multe ori nu știi ce faci, apoi te întorci la cărțile pe care le iubești și, ușor-ușor, îți construiești propriul stil. Scrisul nu e ceva ce poți cuceri în totalitate. Mereu mai ai câte ceva de învățat. Cel puțin eu așa simt. Trebuie să revii, din nou și din nou, la ce ai scris, până ajungi la cea mai bună variantă.

Scriu pentru că iubesc să o fac și iubesc că nu mi-e mereu ușor

Scriitorii sunt perfecționiști, nu-i așa?

Da. Uneori oamenii îmi spun că va fi bine, că trebuie doar să scriu o carte mai bună decât cea pe care am terminat-o deja. Și le răspund că exact asta încerc să fac. Să scriu cărți din ce în ce mai bune. Termini o carte și, sigur, ai regrete, dar te convingi că următoarea nu le va mai aduce cu sine. Nu vreau să pară că scrisul devine o corvoadă, nu sunt unul dintre acei scriitori care lasă impresia că sângerează în timp ce scriu. Scriu pen­tru că iubesc să o fac și iubesc că nu mi-e mereu ușor.

Dar ați avut modele, oameni care v-au inspirat?

La început, am continuat să scriu mai mult pentru mine și cred că asta s-a întâmplat pentru că mă temeam de eșec. Aveam șaispre­zece ani, eram foarte nesigur pe mine. Am iubit cărțile de mic, am avut și scriitori preferați, am trecut prin mai multe faze. La început erau autorii americani și australieni din programa școlară. Citeam de mai multe ori o carte care îmi plăcea. Încercam să des­lușesc mecanismele pe care le urmau autorii acelor cărți, să fac parte din lumea pe care o creaseră. Așa am învățat să îmi găsesc propriul stil.

Cum vă construiți personajele? Le urmăriți în timp și le dați un loc în cărțile dumneavoastră sau vin de la sine?

Asta este partea cea mai interesantă, când ești scriitor. Ai un personaj, iar celelalte se vor naște pornind de la el. De exemplu, pentru Hoțul de cărți m-am dus la biblioteca din zona în care locuiesc pentru a studia jucătorii de fotbal din perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Și l-am văzut pe coperta unei reviste pe olimpicul Jesse Owens. Așa că unul dintre personajele mele din carte a împrumutat ceva din personalitatea acestuia.

Vă certați cu personajele dumneavoastră?

Da, mă lupt uneori cu ele pentru a le face să fie cât mai reale. Mă gândesc la un element, la un detaliu care să le reprezinte, apoi adaug suficientă culoare pentru a da cititorului indiciile potrivite care să îl ducă spre o cât mai bună înțelegere.

Până la urmă dramele personale sunt cele care m-au inspirat, nu marea istorie

Cel de Al Doilea Război Mondial este o perioadă care vă inspiră. De ce anume?

Este o perioadă foarte prezentă în literatură, în general. Nu e ca și cum ar putea să dispară. Sunt acolo multe povești dramatice, emoțio­nante. Am crescut ascultând multe astfel de povești, de la oameni diferiți și mi-am dat seama că pot fi folosite ca material în cărțile mele. Dovada clară este Hoțul de cărți. M-au afectat și istorisirile părinților mei, și ceea ce mi-a împărtășit soția mea despre copilăria ei în Polonia. Până la urmă dramele personale sunt cele care m-au inspirat, nu marea istorie.

Din prezentul pe care îl trăiți ce vă inspiră?

Nu sunt genul de scriitor care iese și observă oameni, ascultă conver­sații pentru a găsi inspirație. Dar știu când văd sau aud ceva despre care trebuie să scriu. De cele mai multe ori, în cazul meu, este o reacție întârziată la ceva ce s-a întâmplat. Mi se poate întâmpla ceva aici, la Iași, de exemplu, și apoi să mă gândesc la asta trei-patru ani. Apoi, altceva poate să se întâmple și toate să se lege. Cred că mă simt cel mai inspirat când ceva nou îmi amintește de ceva din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Ce provocări vă oferă scrisul? Începeți să scrieți la o carte și apoi faceți o pauză, dacă personajele se lasă greu cucerite?

Simt nevoia constantă de a scrie pentru o perioadă lungă de timp. Mi se pare că nu muncesc suficient de mult. Nu vreau să las să treacă nici o zi fără a scrie, măcar câteva rânduri. Cred că Henry Miller era cel care spunea că, dacă alegi să fii scriitor, trebuie să fii pregătit să ai o zi bună, chiar și atunci când ai o zi proastă. Uneori am senzația că nu fac asta. Atunci intervine vocea critică din mintea mea: „Cine te crezi, crezi că poți fi scriitor?“. Am multe îndoieli, recunosc. Termini ceva, citești și nu ești mulțumit. Nu cred că există cărți care se scriu ușor. Totuși, îmi reamintesc de fiecare dată că este mai ușor să lucrezi la două sute de pagini imperfecte, decât la o pagină perfec­tă. De departe, cea mai grea parte a meseriei de scriitor este con­stanța. Trebuie să te reașezi la birou și să scrii în fiecare zi, indiferent cum a fost ziua care a trecut.

Partea cea mai bună din a fi scriitor este întâlnirea cu cititorii

În Hoțul de cărți, carte tradusă și în română, cărțile sunt speranța, până la urmă. Ne putem salva cu ajutorul literaturii?

Multe lucruri îngrozitoare se întâmplă în lumea în care trăim. Cărțile ne ajută să ne înțelegem, sunt cea mai pură formă a poveștii. Cărțile ne ajută să empatizăm cu ceilalți oameni, să evadăm din propria realitate și să vedem cum este să fii în pielea altcuiva. Poate că nu este nimic care să îi poată salva pe oameni de ei înșiși, dar cărțile sunt un bun început.

În afară de literatură, ce pasiuni mai aveți?

Viața de familie, clar, ritualurile zilnice. Îmi place și să am animale prin preajmă. De mulți ani avem câini. Chiar mai devreme vorbeam cu soția să văd ce fac. De asemenea, locuind în Australia, fac mult surfing.

Pentru că suntem la un festival de literatură, FILIT Iași, v-aș întreba ce relație aveți cu cititorii?

Mă gândesc tot timpul la cititori. Hoțul de cărți este un bun exemplu. Am petrecut mult timp scriind-o, încercând să o construiesc în așa fel încât cititorii să stea în ea până la final, să nu o abandoneze pe parcurs. Pe de altă parte, cred și că trebuie să te îndepărtezi de carte la un moment dat și să îți spui că cititorii aleg dacă vor sau nu să facă parte din universul creat de tine. Partea cea mai bună din a fi scriitor este întâlnirea cu cititorii. Îmi place să vorbesc cu ei. Când dau autografe, durează foarte mult, pentru că îmi place să stau la discuții cu fiecare în parte.

FOTO: www. filit-iasi.ro

Galerie foto