„For the opera world it has been a revolution, a real revolution“ (Pentru lumea operei a însemnat o revoluție, o adevărată revoluție), spune Montserrat Caballé cu un simpatic accent spaniol în documentarul Freddie Mercury – The Untold Story, realizat de Rudi Dolezal și Hannes Rossacher în anul 2000. Celebra soprană se referă, desigur, la Barcelona, albumul înregistrat împreună cu Freddie Mercury și lansat în octombrie 1988. Ea continuă, zâmbind nostalgic: „It was like a window opened to the world“ (A fost ca o fereastră deschisă către lume).
Diva are dreptate, fără îndoială, și în această privință, căci discul a fost într-adevăr, la acea vreme, ca o fereastră deschisă către lume: către lumea rockului din perspectiva iubitorilor de operă și, invers, către lumea operei din perspectiva celor ancorați în pop-rock. Și asta cu mult înaintea proiectelor muzicale de tipul „Pavarotti & Friends“.
Poate că această colaborare incredibilă nu s-ar fi materializat dacă Freddie Mercury n-ar fi amintit numele sopranei într-un interviu pentru Spanish Arts TV în vara anului 1986, când cei de la Queen se aflau în Spania în cadrul Magic Tour. Excentricul vocalist nu numai că afirmă că e îndrăgostit de vocea celebrei cântărețe de operă, ci adaugă că principalul motiv pentru care se află în Barcelona este speranța că ar putea s-o întâlnească pe Montserrat Caballé.
Cina s-a transformat într-un jam-session
Nimeni, nici măcar Freddie, nu lua în acel moment în serios posibilitatea unei întâlniri, cu atât mai puțin a unei colaborări – cei doi artiști veneau din lumi atât de diferite, încât, cel puțin pentru anii ’80, o astfel de idee părea a fi mai mult decât bizară.
De aici și surprinderea lui Mercury atunci când, în primăvara lui 1987, Caballé îi transmite că îl așteaptă pe 24 martie la hotelul Ritz, în Barcelona.
Freddie începuse deja să lucreze la al doilea său material solo împreună cu pianistul, producătorul și compozitorul Mike Moran, iar vestea pică exact în mijlocul înregistrărilor, mai exact imediat după lansarea single-ului The Great Pretender (să fi fost vorba despre un album de coveruri?), așa că Freddie zboară în Spania împreună cu Mike. Mai mult decât atât, cei doi iau cu ei ultima lor înregistrare, Exercises in Free Love, concepută ca B-side pentru The Great Pretender și ca alunecare îndrăzneață spre lumea operei – bine-cunoscutul falsetto al muzicianului britanic te duce cu gândul la o soprană interpretând o reverie cu ecouri pucciniene.
Montserrat Caballé va fi atât de încântată de Exercises in Free Love, încât o va interpreta în același an la Londra, la Covent Garden. Era convinsă că piesa fusese scrisă pentru ea (și probabil chiar așa era), iar acum voia mai mult, fapt pentru care, în timpul cinei de după spectacol, acasă la Freddie, îl întreabă pe acesta dacă nu vrea să scrie o piesă despre orașul ei natal, Barcelona. Atât i-a trebuit ingeniosului Mercury: cina s-a transformat într-un jam-session care a durat toată noaptea și care a dăruit lumii duetul Barcelona, partitură ce avea să devină imn al Jocurilor Olimpice din 1992. Single-ul va fi lansat pe 26 octombrie 1987 și va ajunge pe locul 8 în Marea Britanie.
De aici și până la înregistrarea unui întreg album nu mai era decât un pas. În ultimul său interviu filmat, Freddie Mercury povestește cum, după imprimarea single-ului de mai sus, Caballé l-a întrebat câte piese are în mod normal un album pop-rock – „Ten songs“, a răspuns el, iar diva a replicat: „OK, we’ll do ten songs“, ca și cum piesele s-ar fi scris singure. N-au fost până la urmă zece cântece, ci șapte, plus un colaj din acestea intitulat Overture Piccante; destul material pentru un disc. Și ce disc!
Complexitatea forței creatoare
Pe lângă ingeniozitatea compozițiilor și a aranjamentelor (care, e drept, nu apelează la o orchestră adevărată, însă acest lucru va fi „reparat“ pe Barcelona – Special Edition din 2012), toate piesele sunt dominate de o sinceritate debordantă a expresiei muzicale, care nu mai ține cont nici de rigori stilistice și nici de barierele dintre cele două lumi atât de diferite. O singură regulă pare a nu fi încălcată niciodată pe album: niciunul dintre cei doi protagoniști nu-și va trăda stilul vocal.
Cu o singură excepție: Freddie va renunța aproape de tot la celebru-i falsetto pentru a o lăsa pe Montserrat să se desfășoare în voie pe notele înalte… iar desfășurarea va fi amețitoare, la fel ca profunzimea pe care o va atinge vocea solistului de la Queen. Dacă vreți să-i demonstrați cuiva calitățile de vocalist, compozitor și deopotrivă textier ale lui Freddie Mercury, dați-i discul Barcelona.
E drept, în materie de versuri o contribuție importantă vine și din partea celebrului Tim Rice (piesele The Fallen Priest și The Golden Boy) și chiar din partea lui Montserrat Caballé (Ensueño, adică Exercises in Free Love cu versuri în spaniolă), însă celelalte texte îi aparțin lui Mercury și spun multe despre complexitatea forței creatoare a unui om pe care cei mai mulți îl asociază doar cu inconfundabila-i prestație scenică.
După dispariția Arethei Franklin (o altă voce de care Freddie Mercury a fost fermecat), Elton John a postat un mesaj plin de reverență, care începe așa: „The loss of Aretha Franklin is a blow for everybody who loves real music“ (Pierderea Arethei Franklin este o lovitură pentru toți cei care iubesc muzica adevărată). Pe sintagma „real music“ aș vrea să insist, căci, indiferent de gusturile fiecăruia, există undeva, în ordinea firească a lucrurilor, o idee despre ce înseamnă muzica adevărată: oricum ați privi albumul Barcelona – cu un zâmbet îngăduitor sau cu profundă admirație –, e „real music“. E singura etichetă care i se potrivește cu adevărat.
(Articol apărut inițial, în versiune extinsă, în revista Sunete, nr. 3/2018)