Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremie­ră un fragment din romanul Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Ego. Proză.

– Fragment –

O doare puțin capul. Doar o presiune în tâmple. Știe ce să facă. Inspiră adânc, ține cât mai mult aerul în plămâni, îl suflă lent. Repetă de câteva ori. Amețește. Nu e nimic nou. S-a obișnuit. I se întâmplă frecvent de când a trebuit să facă tiroidectomie. Nici nu-i displac vertijurile. Dacă se concentrează asupra lor și le analizează cu atenție, sunt colorate. Și îi dau senzația de alunecare. De pierdere. Nici asta nu-i displace. Toată viața ei a fost o acceptare a pierderii. Acum s-a hotărât să revină de unde a plecat pentru că i s-a confirmat că ceea ce se credea inițial că e un cancer diferențiat e unul anaplazic. O for­mă foarte rară. Așa i-a zis medicul. După aia a aflat că singura șansă e operația. Ce șansă, a întrebat. Mică. Prognostic de cinci luni. Cinci luni. Atât mai avea de trăit. Și din ele nu se știe câte vor fi decente. Nu i-a spus Dianei. De ce să-i strice viața ? N-a plâns. Nu i s-a făcut frică. Acum știe: gândul cel mai puternic a fost dacă poate recupera peste 30 de ani în câteva luni. Trebuie să încerce. Moartea nu o neliniștește. E împăcată. Ce-i mai poate lua moartea ? A renunțat ea singură la tot. Avea nici 20 de ani când a lăsat totul în urmă și a luat-o de la zero. A trăit în tabere de refugiați. A născut singură, printre străini. S-a zbătut. A reușit să treacă oceanul. Și-a crescut singură fetița. Și-a schimbat iar țara. Și, mai ales, a refuzat să privească înapoi. Și-a tăiat orice pun­te către trecut. Diana a fost singura punte spre viitor. S-a învinovățit mereu pentru ce i-a făcut lui Vlad. Pentru că l-a obligat să plătească pentru o vină pe care n-o avea. S-a învi­no­vățit pentru că și-a părăsit mama. A aflat abia după ce a născut că a iubit-o. Și că a fost iubită. Că iubirea poate lua forme atât de diferite. Uneori se confundă cu frica. Alteori cu lașitatea. Dar e liniștită. A făcut ceea ce trebuia să facă. Altfel, ar fi decontat copila ei. Răul s-ar fi extins și asupra ei. Așa că ea și ai ei și Vlad au pătimit – e datoria lor de părinți. Să-și ducă fiecare păcatul. Dar Vlad ce păcate avea ? Că el era pur. Și tatăl lui era pur. E soarta nevinovaților. Cele câteva luni de fericire l-au costat. Ei doi au trăit o vară în paradis. Și asta se plătește. Din paradis nu se poate evada decât într-o direcție. E o singură cale. Iadul. Oare iadul o aș­teaptă acum pe ea ? Dacă ar crede în el, n-ar avea îndoială. Nu s-ar speria. Moartea i se pare o glumă. Ar fi fost soluția facilă atunci. N-a fost să fie. Acum esențial este să-l mai vadă o dată. Și să stea măcar câteva ceasuri împreună toți trei. Ea, Diana și el. Mult nu mai pot întârzia. Parcă se aude o mașină. A plouat mai devreme, acum soarele a răzbit violent de după nori. Se aude fâșâitul cauciucurilor pe asfalt. Aude zgomotul apropiin­du-se până vede mașina neagră intrând în curte. Ei sunt. Simte iar cum îi pulsează tâmplele. Și vertijul. Trebuie să se țină dreaptă. Să fie demnă. E actul final. Nu poate eșua tocmai acum. Aude sunetul pe care-l scoate fiecare piatră de pe alee strivită de roți. Unu, doi, trei, patru, cinci. Nu se mai aude zgomotul. Șase, șapte, opt. S-a deschis o portieră. E Diana. Nouă, zece. Cealaltă. Este el! Este Vlad! Chiar el e! E confuz, privește într-o parte, acum în cealaltă. Diana îl ia de braț și-l orientează către ea. Sunt ei doi. Față în față. Ca atunci. El rămâne țintuit în locul în care a fost condus. Diana se strecoară spre ușa clădirii și bombăne ceva. Nu o au­de. Îl privește. Este el! Poartă o cămașă albă scoasă din blugi. Îl înghite cu privirea. E ars de soare. Părul tot lung, șuvițele-i cad pese sprâncene. Aceeași linie atletică a corpului. Are mânecile suflecate. Reușește să-i vadă până și venele accentuate de pe antebrațe. Așa era și atunci și asta o înnebunea la el. Se rușina când îi urmărea cu degetul traseul venelor pe brațe. Sau pe gât. Privirile se întâlnesc, dar sunt încă timide. Așa și trebuie. Ca doi adolescenți. De ce rămâne acolo, încremenit? Oare o urăște? Dacă a venit până aici înseamnă că a iertat-o. Doar n-o fi venit ca să-i arunce în față tot veninul adunat. Ca să se răzbune. Venin? Nu, Vlad era și sigur a rămas cel mai blând și mai bun om din lume. Stă acolo, nu știe ce să facă cu mâinile. Le ține puțin îndepărtate de corp. Așa era și atunci. Stângaci. E încă un bărbat tânăr. Matur. Ea a îmbătrânit mai mult. Pe chipul ei fiecare an și-a lăsat semnele. Pe al lui nu. Simte o mare bucurie că bărbatul ei a rămas verde. Are încă toată viața înainte. Până acum a avut-o înapoi. Nu mai e mult și-l va elibera definitiv.

— Ești neschimbat, Vlad! se aude rostind.

El nu spune nimic. O privește intens. Îi aude respirația. Vede cum i se zbate o venă pe gât. Și cum înghite greu. Este foarte emoționat. E semn bun. Tot nu zice nimic. Cât să-l mai lase așa? Să-l fi împietrit ea cu privirea? Ca o Meduză? Văzuse, cu vreo zece ani în urmă, în New York o statuie a Meduzei ținând în mână capul lui Perseu. Un artist inversase rolurile din sculptura lui Benvenuto Cellini. Între timp, opera de artă fusese transformată într-un simbol al feminismului și al mișcării #metoo. Dar pe Sara alt­ceva o fascina. Era ea! Exact așa arăta ea când era tânără. Așa a arătat până de curând, când și-a dat voie să îmbătrânească. S-a-mpiedicat într-o bună zi, a intrat într-un cabinet medical și a ieșit de acolo bătrână. Era de bun-simț. Boala e mai blândă când nu mai ești tânăr. Înaltă, cu șolduri puternice, cu sânii puțin lăsați. Era ea ținând în mână capul lui Vlad. Pentru că asta făcuse. Îi despărțise capul de trup. Avusese motivele ei întemeiate. Voise să lovească în tată și ricoșase în iubit. Acum îi e limpede că ea trebuie să-l smulgă din reverie.

— Ești neschimbat, Vlad. Cum ai făcut?

Cuvintele lui se strecoară ezitant până la ea:

— N-am avut nici un interes să mă schimb.

CARTEA

„Povestea de dragoste dintre voluntara, intransigenta, imprevizibila fiică a unui fost torționar și fiul fostei victime a acestuia îi oferă prozatorului Bogdan Crețu prilejul să facă în noul lui roman un portret al României din intervalul cuprins între anii ’50 (cu eflorescența temnițelor comuniste) și contemporaneitatea receptivă la mișcarea #metoo. Un portret relevant și foarte rea­list: torționarul e judecat doar de propriul copil, altfel rămânând prosper și liber până la moarte, viața deținutului politic e distrusă pentru totdeauna, iar urmașii lor direcți, marcați într-un fel sau altul de compromisurile și dramele familiale, nu se vor regăsi pe deplin niciodată. Întrețesute, cele două fire narative asigură tensiunea din Mai puțin decât dragostea, o carte densă, dramatică, puternică.“ (Mariana Codruț)

AUTORUL

Bogdan CREȚU (n. 1978) este pro­fesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iași. Este redactor-șef al revistei „Timpul“. Membru PEN România. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Ino­rogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediția a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din țară și din străinătate, a editat, a îngrijit și a prefațat multiple antologii. Ține o rubrică de cronică literară în revista „Observator cultural“. La Editura Polirom a mai publicat romanele Cornul inorogului (2021) și Nichita. Poetul ca și soldatul (2022).