Luni, 6 noiembrie
Marcel a întinat numai nobilele idealuri ale buzoienilor fără ocupație. Căci țara noastră e un balcon, iar Marcel, se știe, închide balconul.
Sunt bătrân. Am prins vremea când capul de listă era locomotivă, forță. Acum văd că s-a mers mai mult pe tractoare, așa…
Vlahii își confirmă înțelepciunea: își culeg politicienii și politicienele de prin studiouri TV și apoi așteaptă să fie Konrad Adenauer, i-auzi. Of, tătuțule, tătuțule…
În chestiunea primăriței din Câmpulung, un singur comentariu am, anume recursul la înțelepciunea din cadrul șlagărului închinat Cenușăresei: te cunosc după sandale, că ești fată de locale. Carevasăzică, până la Europa mai durează, că e departe rău.
Duminică, 5 noiembrie
Încearcă agitpropul televizat să-l umanizeze pe tov. gen. dr. plag. Ciucă în vederea pierderii alegerilor de la anul și se fălește Ciucă că n-a făcut nici un concediu în afara României. Primul gând e: la cât înțelege din lume și viață, chiar m-aș fi mirat să fie altfel. Al doilea: poate, Doamne ferește, se alege și îl ia și pe ăsta voaiajul cum i-a luat pe doamna & bușteanul.
O notă de acum doi ani: PSD către PNL: da’ cine v-a lucrat aici înainte?
O altă notă de acum doi ani: Vlahii au descoperit, iată, alchimia timpurilor noastre: cum să faci din niște proști grămadă niște proști grămadă de bani.
Și încă una: Dacă tot se reunește Frontul Salvării Naționale, ar fi drăguț să fie uns peste vlahi, din nou, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu.
Și încă: Propun schimbarea denumirii Casa Poporului cu mai adecvata: Casa de Toleranță a Poporului.
Și: O frumoasă credință a vlahilor spune că dacă vei călca în ceva vei avea noroc, dar nu cred să fie chiar așa, fiindcă au călcat vlahii la fiecare rundă de alegeri în acel ceva și noroc tot n-au avut.
Sâmbătă, 4 noiembrie
Uite o notă de acum cinci ani: Ce e drăguț e că bucuria dată de extincția politică a lui Dragnea va trece repede fiind înlocuită de mirarea că PSD va putea da și mai și, și scărpinându-se în barbă carpato se va ului inocent: cum dracu’, mă, noi, care… țărișoara… toate formele de relief… oameni blânzi, harnici și primitori…
Și încă una: Să tot fie vreo două săptămâni de când am vizitat – după mulți ani – Teleormanul, dragul meu Teleorman, mâncând cu acest prilej și o ciorbiță de fasole în Alexandria, chiar în oraș, în urma căreia, de altfel, încă mă resimt. Coincidență? Așa cred.
Și o notă de acum patru ani: Abia aștept să facă inocentul carpato-danubiano-pontic monstruoasa descoperire că penele e tot pesede, doar că pe galben.
Am fost la Valea Ursului, în Argeș, la o întâlnire cu copii din Basarabia, în trena cărții mele – Bilili (Editura Paralela 45). Și ce pot să spun după: Spre deosebire de alți oameni de pe pământ, basarabenii nu dau doar din ce au, ci din ce sunt.
Să trăim noi să ajungem la vorba lui Iliescu: Internet? Cine mai citește internet în ziua de azi?
Golul
Am opt ani și mi-am aflat destinul: voi fi ziarist. Mai exact, ziarist de presă scrisă. Orice altceva ar fi mult prea puțin. Nici o clipă nu mă abat de la acest drum, niciodată nu vreau altceva.
Iar acum ultimul ziar tipărit în care am scris s-a sfârșit. Bineînțeles că am plâns. S-a încheiat lumea.
Am opt ani și mă duc înaintea zorilor să descarc ziarele cu vânzătorul de ziare să fiu sigur, sigur, sigur că nu îmi pierd ziarul preferat. Nu îl pierd niciodată.
Am șaisprezece ani. Sunt în liceu. Vânzătorul de ziare e altul deja, dar mă știe, toți m-au știut. Nu a răsărit soarele. E iarnă, zăpadă până la genunchi. Nu mai sunt oameni pe străzi. Doar eu și vânzătorul de ziare. Mă vede și se înseninează. Vânzătorii de ziare fericiți au dispărut și ei, mai trăiesc doar în amintiri. Mi-l dă fără să ne spunem un cuvânt. Nici nu e nevoie. Toți vânzătorii mei de ziare au știut ce vreau. Nu doar ziarul, ci să învăț magia prin care aș putea deveni și eu cândva, într-o zi și pentru totdeauna, ziarist.
Am douăzeci și doi de ani și am intrat în prima mea redacție ca într-un vis. Sunt fericit. Viața e un miracol. De atunci – sunt 18 ani de atunci – m-am tot străduit, cu adevărat în fiecare zi, să ajung ziarist, cea mai frumoasă meserie din lume și pentru mine singura.
Iar acum ziarul a murit. Și eu beau cea mai lungă cafea din toate timpurile și nici măcar nu încerc să îmi ascund lacrimile.
Ziarele au fost fereastra mea către lume, speranța și dragostea și timpul lor a trecut și mi-ar fi plăcut să nu le supraviețuiesc fiindcă a rămas un gol pe care nimic nu îl poate umple.