Cum promiteam săptămâna trecută, reiau (și, sper, închei) discuția privitoare la presupusul rasism al volumului Copilăria lui Kaspar Hauser, pornită de la un text al lui Valeriu Nicolae din „Libertatea“ și de la replicile schimbate între el și autorul volumului, laolaltă cu tăvălugul de comentarii ce le-au urmat. N-o să comentez aici contextul cărții, plasarea ei în „cel mai trist oraș din lume“ (cum afirmă undeva protagonistul volumului), într-o lume mizeră și promiscuă, în care atât etnicii români, cât și romii sau ce-or mai fi personajele (bucureșteni, oricum) sunt adesea priviți cu teamă, cu mefiență sau cu ură de acest protagonist. O să mă refer strict la felul în care domnul Nicolae, în articolul său din „Libertatea“, devoalează un presupus rasism la adresa romilor, manipulând citatele pentru a spori efectul dorit. Sunt sigur că nu a făcut-o intenționat, că a perceput de-a valma (emoțional, cum am zis) imaginile ca pe niște agresiuni la adresa etniei cu care se identifică; comentatorii însă ar fi putut identifica abuzul textual. Eu nu am găsit decât un singur text care analizează citatele din articol în contextul lor, evidențiind citarea defectuoasă: textul lui Mihai Iovănel „Pe de altă parte. Note la o discuție despre rasism“, apărut în 29 august în revista online „Scena 9“.
Iată, de exemplu, unul din cele cinci paragrafe compacte citate de Valeriu Nicolae: „Te-am privit în ochi încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta în timp ce negociai cu o tânără țigancă «să i-o sugă lu ăsta micu’»… o ființă ca un gândac de baie, neagră, ascuțită, cu dantura toată îmbrăcată-n aur și cu bube pe degete. În afară de dinți era încovoiată de greutatea unor lanțuri masive, ca de cavaler teuton și pe degete numai ghiuluri masive. Are o voce ascuțită, stridentă și cârâită“. Acumularea de imagini stereotipe pare să susțină tonul acuzator al domnului Nicolae. Doar că aici avem două citate separate, din două contexte. Primul, până la cele trei puncte de suspensie, e descrierea unei scene de conviețuire promiscuă între Tătuțu, tatăl vitreg al naratorului, un personaj dubios, tandru și înduioșător, și romii din bloc. Al doilea, unde apare imaginea stereotipă a femeii negricioase și îmbrăcate în aur, nu se referă la o femeie de etnie romă (etnia nici nu contează aici), ci la „tanti Nuți“, gagica unchiului Dan, adică la cineva din familia protagonistului, față de care puștiul narator simte o ură/ repulsie aparent justificate – dar nu rasial. (Ca o notă personală, eu am perceput-o pe tanti Nuți ca fiind, probabil, olteancă de tipul Guicii lui Preda.)
Un alt citat se referă la un puști agresiv, Balkan, a cărui etnie – cum remarcă Mihai Iovănel – nu e menționată nicăieri. Puștiul, e drept, „stă drept, gol, negru, cu fața aia de miel belit“, dar a asocia culoarea pielii cu o anumită etnie – mai ales în România – e o eroare sau un exces. Continuând citatul, aparent cursiv, domnul Nicolae sare de fapt de la pagina 49 la pagina 55 și la un alt personaj – însă nouă, cititorilor, ne dă impresia că e același, un ins „solid, negricios, cu un ghiul de aur la mâna stângă… încălțat cu papuci grosolani, din cauciuc, din care îi ieșeau degetele murdare cu unghii întoarse în carne și bombate ca niște copite de elefant“. Și nici măcar acest personaj stereotip nu e definit drept țigan/ rom; e drept că aruncă niște cuvinte în romales, dar la fel face și Tătuțu, care dă impresia că vorbește și el limba minorității respective, deși nu e rom – sau poate că e, nimeni nu mai știe, nici nu contează, nu pare să conteze. Impresia mea la relectura cărții a fost că domnul Nicolau încearcă să găsească romi și acolo unde nu sunt.
Poate greșesc. Și totuși într-un alt colaj de citate, tot abuziv lipite unele de altele, textul lui Valeriu Nicolae pornește de la „Dikram, un tip uscat, țigănos, din Queens“. Țigănos sau nu, personajul respectiv e un adolescent de origine armeană din Statele Unite; singura lui legătură posibilă cu etnia romă ar fi faptul că e negricios. Culmea însă, negricios e și naratorul sau cel puțin are mîinile negricioase (v. p. 59) și am zice că nu e totuși un rom cuprins de Selbsthass.
N-o s-o mai lungesc. În articolul lui Valeriu Nicolae ce mi s-a părut mai deranjant decât faptul că decupează și reasamblează citate într-un mod ce ar fi aproape avangardist dacă nu ar părea tendențios a fost un alt lucru: tocmai Domnia-Sa, un apărător al romilor și un adept al integrării (sau acceptării) acestora în comunitatea majoritară, descoperă țigani în textul lui Stănescu pe baza acelorași stereotipuri vehiculate de „albii majoritari“: oriunde apare un personaj tuciuriu, negru sau „bronzat“ într-un context negativ, el este asimilat automat etniei rome – și tocmai de un cititor rom! Un cititor cu o teză, e drept, dar care denotă o percepție foarte majoritar-românească. (Spunea cineva din satul meu: „Toți bucureștenii sunt țigani“.) Și, paradoxal, tocmai pentru că i-ar deranja teza, domnul Nicolae refuză să vadă într-un alt personaj a cărui etnie romă e enunțată explicit, preadolescentul Suraj, doza masivă de umanitate pe care puține alte personaje ale cărții o au, fie ele romi, români sau americani.
Cum spuneam, discuția se putea simplifica dacă, dincolo de sensibilitatea explicabilă a lui Valeriu Nicolae, cei implicați în polemică ar fi revenit mai întâi la text. Dar, cum asta nu s-a întâmplat, bănuiesc că nu se va întâmpla nici în alte dăți, cu alți autori, cu alți cititori. Mai mult, mă sperie ideea unor relecturi din literatura românească într-o cheie similară. Și mă gândesc că de-acum înainte ar fi bine să am grijă ce scriu.