Cum e spectacolul din sala de spectacol? Adesea la fel de palpitant precum acela de pe scenă. Un caleidoscop de reacții de receptare care developează afectivitatea (zâmbete, hohote de râs, ochi mari, luminoși, grimase, expresivitate mimică în acțiune, limbaj corporal concretizat în agitație pe scaun, schimbarea frecventă a poziției, când creația nu se ridică la nivelul așteptărilor, ori nemișcare minute în șir, când suntem transpuși în iluzie), dar și de comportamente bizare.
Evident, mergem la teatru pentru a ne clăti ochii, mintea și sufletul uitându-ne la creații speciale, dar când ești profesionist, ca mine, mai tragi cu ochiul și către vecinii din stânga ori din dreapta, ca să sesizezi ce se întâmplă și ce se citește pe chipurile lor. Deci cum se vede teatrul din partea incintei lăsate în întuneric?
Cei mai enervanți colegi de sală sunt cei care întârzie. Uneori explicația provine din factori obiectivi incontrolabili, dar de multe alte ori, de cele mai multe ori, nu hazardul e cauza. Prin părțile astea de Europa unde trăim noi, apropiate de Orient și de un gen de raportare mai lejeră la rigorile temporale, multă lume tratează facil punctualitatea.
Eu, de pildă, sunt exagerată în celălalt sens, a ajunge la timp e sacrosant și mi se întâmplă ca marja pe care o acord imprevizibilului să fie atât de largă, încât mă face să ajung mult mai devreme. Odată, cu o zi în avans, întrucât încurcasem datele. Nu mi s-a mai întâmplat de-atunci.
Binoclurile și lornioanele
Nimic rău în a fi mai devreme la teatru, e un interval de câteva minute pe care-l acord pregătirii pentru ceea ce urmează să văd, socializare cu cei pe care îi întâlnesc aleatoriu, la cunoștințe mă refer. Odinioară, antractele aveau și acest rol deloc de neglijat, oamenii din înalta societate obișnuiau să meargă la teatru sau operă și pentru a se intersecta cu cei din cercuri similare, a discuta și a iniția proiecte viitoare.
Și, dacă tot am deschis paranteza temporală, să amintesc un alt element pitoresc al istoriei mersului la spectacole. Binoclurile și lornioanele care ajutau privitorii să vadă mai bine chipurile celor de la rampă (până la introducerea electricității, rampele erau luminate de lămpi cu gaz, iar mai înainte, de lumânări, inițial din seu de animale, care fumegau și aveau și miros, elemente de disconfort atât pentru actori, cât și pentru public, mai apoi din ceară de albine, un evident upgrade care elimina cele două inconveniente senzoriale).
Maniera de iluminare de jos crea dificultăți de vizualizare a chipurilor interpreților, impediment eliminat odată cu iluminatul de sus grație reflectoarelor. Accesoriile pomenite – binoclul și lornionul, mai erau folosite discret și la spionarea cunoscuților așezați în fotolii, cine la cine privea, cine cu cine schimba ocheade ori bilețele, pentru micile bârfe inofensive ale momentului.
Ajunsul la timp la teatru să devină un reflex
Înapoi în prezent! Venitul la timp la un spectacol e un semn de comportament adecvat. De respect față de artiști și ceilalți participanți la eveniment. Odată ce gongul a sunat, iar luminile s-au stins, a intra și a-ți căuta locul echivalează cu un deranj evident. Faci zgomot oricât te-ai strădui să fii discret. Nu vezi numărul rândului și nici numărul scaunului la care trebuie să ajungi. Ceilalți spectatori trebuie să se ridice pentru a-ți permite să avansezi, scaunele (acelea rabatabile) pot face zgomot, cei din spatele tău nu mai văd nici ei, cei din rândul din față sunt perturbați. Le-ai stricat concentrarea, i-ai făcut să piardă secvențe prețioase din reprezentație.
S-ar putea ca locul să-ți fi fost ocupat de altcineva, situație care complică și mai tare lucrurile. Dacă fotoliul celui întârziat e destul de în față, se prea poate ca actorii să sesizeze mișcările de oameni, iar animația iscată să îi afecteze.
Care e soluția pentru ca ajunsul la timp la teatru să devină un reflex? Unica pe care o văd e ca toate instituțiile de gen să impună regula ca, după momentul debutului reprezentației, să nu mai poată intra nimeni. Dacă spectacolul are pauză, atunci să poată intra la pauză. Prin alte părți culturale ale lumii, regula aceasta e de aur. Cei care au pierdut începutul sunt așezați într-o sală de unde pot urmări reprezentația până la pauză pe o plasmă sau un ecran, într-o filmare în timp real.
Nici vorbă de practica românească, „mai stăm 10 minute, să ajungă toată lumea!“. Abordarea îi sancționează de fapt pe cei care sunt punctuali, le consumă din timpul lor prețios. Și, în subtext, încurajează abaterea de la norma încadrării în ora înscrisă pe bilet. Cei care se știu cu probleme de încadrare pot recurge la un truc, să își mute ceasurile cu un sfert ori chiar jumătate de oră înainte. Oricum, timpul e o noțiune relativă, convențională, depinde de noi cum îl măsurăm. Ideea e să nu cauzăm neplăceri celorlalți plătitori de bilete. Și nici să nu-i tulburăm pe cei pe care am venit să-i vedem evoluând în lumina reflectoarelor.