Interviu  -  Laura Cozminca  -  

Cristina Chira este arhitectă, activistă în domeniul clădirilor de patrimoniu și scriitoare, o pălărie pe care și-a pus-o odată cu lansarea volumului de debut Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor. Volumul de povestiri publicat la Polirom în aprilie 2023 este unul curajos, narat cu vocea unor personaje feminine ce ies din sfera conformismului social și care spun povestea așa cum s-a întâmplat din punctul lor de vedere.

Autoarea crede că oamenii au nevoia să discute mai des despre subiecte firești, precum relațiile intime și libertatea alegerilor. Cristina Chira a jucat pe rând mai multe roluri în propria poveste: elevă tocilară, studentă indife­rentă la Arhitectură, ospătăriță în mai multe baruri din România, vicepreședinte al unui ONG, masterandă în Anglia în domeniul scrierii creative și apoi iar ospătă­riță în restaurantele din Anglia. Spune că s-a lovit de multe ori de etichetare și priviri critice bazate pe impresia de suprafață, iar volumul său de povestiri vine din nevoia de a pune pe tapet pro­blema identității feminine și po­vestea oii negre.

Cristina a fost invitată la FILIT 2023 pentru a discuta despre car­tea sa Raluca nu s-a culcat nicio­dată cu Tudor, ocazie cu care am invitat-o la o discuție.

Cristina Chira, ești o scriitoare la început de drum. Dacă te-ai prezenta celor care deja ți-au citit cartea de debut sau vor să facă asta, cum le-ai descrie relația ta cu scrisul? Ce te-a motivat să scrii și de ce, ce anume cauți în lumea poveștilor și care este relația dintre arhitectură (profesia ta de bază), activism pe domeniul patrimoniului și literatură?

Mi-am dorit întotdeauna să scriu, dar mi-a fost teamă să fac acest pas, pentru că am crescut cu ideea că scriitorii sunt niște ființe mi­tologice, pe care le întâlnești doar în manuale. Mi se părea că este o dovadă de aroganță și de foarte mare orgoliu să vrei să fii scriitor. Am mai crezut că este total nesu­stenabil, că să fii scriitor înseamnă să mori de foame. De aceea am ales ceva ce mi se părea mai sigur. Aveam și talent la desen și m-am dus la Arhitectură, dar în tot timpul ăsta am continuat să citesc foarte mult. Cred că tot timpul am găsit un refugiu în cărți și în povești. Îmi place să le ascult și să le spun, iar uneori le caut. Asta cred că este o trăsătură a scriitorilor.

După ce am terminat fa­cul­tatea, mi-am dat seama că nu voiam să practic arhitectura, așa că m-am angajat în baruri, ceea ce i-a dezamăgit pe părinții mei. Ce mi-a plăcut totuși în arhitectură au fost poveștile create în jurul clădirilor vechi, de patrimoniu. De aici a apărut ideea de a face un master în restaurare. Am aplicat la un program de masterat în Anglia și, după ce m-au acceptat, m-am bucurat fix 20 de minute. Mi-am dat seama că asta ar însemna din nou planșe și planuri și mi s-a confirmat încă o dată că ceea ce-mi doream era să scriu. Îmi era clar că nu voiam să trăiesc o viață pe care nu mi-o doream.

Nu știam de unde să încep cu scrisul. Am găsit un master tot în Anglia, în scriere creativă, și am încercat. Amuzant este că pe vre­mea aia nu credeam că scrisul se poate învăța, masterul acela mi se părea mai degrabă o dovadă de anga­jament față de mine, pentru că eram dispusă să investesc timp și bani, deci îmi asumam să iau asta în serios. Până la urmă s-a dovedit cea mai faină experiență de în­vățare și a fost primul moment din viața mea când chiar mi-a plăcut școala. Mi-am dat seama cum trebuie să fie când înveți ceva ce-ți place, când abia aștepți să-ți faci tema și te duci cu drag.

Am continuat să scriu pentru că mi s-a dat încrederea că se poate. La master ni s-a spus că nu este nimic în neregulă cu dorința noastră de a fi scriitori și scrii­toare, că meseria de scriitor este la fel de importantă ca cea de con­tabil sau avocat. Chiar aveam nevoie sa aud asta.

După ce am terminat masterul mi-a luat cam opt ani să public. Am debutat în aprilie, este prima mea carte, o colecție de povestiri scrisă din perspectivă feminină despre adolescență și maturizare.

Probabil că elefantul din încăpere este chiar titlul cărții, unul care provoacă și anunță din start o perspectivă curajoasă. De ce ai ales chiar titlul primei povestiri?

Să fiu sinceră, eu sunt șocată de șocul pe care îl creează titlul. Îmi dau seama că are o doză de inedit și începe și cu o negare. Adică ce ar mai fi de aflat, nu? Dar eu cred că reacțiile de șoc vin într-adevăr din zona de tabu, adică să nu vorbim despre sex. Mai ales în titlu. Mi se pare că este o pudibonderie foarte dăunătoare. Sexul există, indife­rent că vorbim despre el sau nu, este o funcție foarte firească. Trebuie să luăm în calcul și aceas­tă componentă de educație sexua­lă în general. Să nu vorbim despre asta este mai dăunător decât să vorbim deschis și constructiv. De aceea, mie nu mi s-a părut un titlu atât de șocant.

Cât despre alegerea lui, din­colo de doza asta de strategie de marketing, am considerat că este un titlu care descrie foarte bine ce se întâmplă în carte. Până la urmă este vorba despre relații, dragoste, care implică și această dimensiune a atracției sexuale. Apoi, o avem din start și pe Raluca, ceea ce anunță de la început perspectiva unui personaj femi­nin. De fapt, toate poveștile sunt din pers­pec­tivă feminină.

Și totuși ceva s-a întâmplat până la urmă. Prin negarea din titlu înseamnă că ea a negat această experiență din viața ei?

Eu nu m-am gândit că Raluca a considerat că, deoarece experiența în sine a fost un eșec, nu a contat și că a băgat totul sub covor. E mai degrabă un „s-a întâmplat, dar nu așa cum și-a dorit ea“, adică Raluca din trecut, de la 16 ani, care și-a dorit să se culce cu acel Tudor de la 16 ani, e vorba de o altă Raluca și de un alt Tudor. Noi, ca indivizi, ne schimbăm mult de-a lungul timpului, mai ales de la adoles­cență la primii ani ai tinereții. Asta a fost intenția mea, nu de negare.

Spuneai că este o carte despre adolescență și maturizare. Am observat că toate povestirile tale au ca personaje fete aflate în anii de tinerețe crudă și trec prin multe încurcături sentimentale. Ai ales să scrii despre asta pentru că este o perioadă care te-a marcat pe tine în mod deosebit?

În primul rând, eu am nevoie de mult timp să procesez ce mi s-a întâmplat. De exemplu, nu pot să povestesc despre pandemie sau despre evenimentele de anul tre­cut, este o perioadă mult prea apropiată. Am nevoie de câțiva ani să procesez totul și să transpun în scris. Când scriu, de obicei există acolo o experiență care încă mă macină și încerc să pun asta într-o poveste. Am început cu experien­țele cele mai vechi pentru că mi s-au părut cele mai sigure.

Mai este și faptul că ado­les­cența este perioada în care trăim pentru prima dată în mod real anumite chestii. Intensitatea și modul în care ni se imprimă în memorie este mult mai mare. Plus că atunci exista mult mai multă bravadă și mascare. Nu aveam internetul care să ne spună să fim mai sinceri cu noi.

Mai există și un soi de revoltă discretă în scrierile mele. Majori­tatea poveștilor despre adolescen­ță și tinerețe pe care le-am citit au fost scrise dintr-o perspectivă masculină. Când m-am apucat de scris exista în mine această frus­trare, nu-mi plăcea cum erau pre­zentate femeile. Erau văzute exclusiv ca interes amoros. Eu înțeleg că există această curio­zitate a băr­batului față de corpul femeii, dar modul în care am trăit eu asta și felul în care mi-au povestit-o prietenele erau în alți termeni și din altă perspectivă. Cu alte cuvinte, nu mai suportam varianta de femei și de fete tinere prezentate în scrierile la care aveam acces și am vrut să vorbesc despre femei care vor să se culce cu bărbați și femei care au fost dezamăgite că s-au culcat cu bărbați, despre prie­tenia dintre fete care nu poate fi ruptă de un bărbat. Am vrut să spun povești în care femeile sunt personaje principale și prin care am evidențiat ideea că femeile contează cel puțin la fel de mult ca bărbații. Este foarte greu, când ești în poziția de putere, să observi că altcineva nu are putere. Ar trebui să vedem cât de similari suntem ca natură umană, să ne concentrăm puțin mai mult pe asemănări, nu pe diferențe. Clișeele pe care so­cietatea le-a creat despre femei și despre bărbați nu fac decât să ne limiteze și pe unii și pe alții. Oamenii în sine sunt diverși și flexibili și, dacă am vedea asta, ar fi o lume mult mai fericită.

În cartea ta pare că se succed mai multe voci și stiluri narative, dacă luăm în calcul povestirea Apelul, care este de fapt o frază întinsă pe șapte pagini. Se poate traduce asta în faptul că ești un autor experimental sau care este în căutarea identității?

Eu cred că mijloacele se subor­donează scopului și tehnica se subordonează mesajului pe care îl ai de transmis. Mi s-a spus ca am o voce puternică, distinctă sau că sunt într-un fel anume.

Mi s-a părut că te-ai jucat cu mai multe tehnici, încercând să descoperi care anume ți se potrivește, ca atunci când experimentezi o rețetă și mai ajustezi ingredientele.

Nu am perceput-o așa, adică nu am avut în vedere o căutare a mea prin tehnică. Mai degrabă am simțit că vreau să spun o anumită poveste și am căutat cea mai bună tehnică de a transmite mesajul cum trebuie.

Povestirea Apelul a început de la o provocare tehnică primită la un atelier de scriere creativă – să scriem o proză dintr-o frază. Evident că m-am gândit ce fel de poveste se poate spune dintr-o singură frază, apoi mi-am răspuns singură: genul de poveste în care ai emoții atât de puternice, încât îți vine să spui totul dintr-o suflare. Dintre toate cele care mă fră­mântau și despre care aș fi putut să vorbesc într-o frază, cea mai logică mi s-a părut exact această nostalgie după o iubire foarte intensă. Se preta foarte bine. Apoi a intervenit și ideea de a ține cititorul cu sufletul la gură. Deci pentru mine a fost un exercițiu de a povesti un episod frumos, în care se amestecă foarte multe sen­timente. Când s-a terminat fraza, ai senzația că s-au terminat și amintirile.

„But what are you, a maid who pretends to be a midwife or the midwife who pretends to be a maid?“, această discuție dintre Santa și Ada din povestirea Ziua 32, ridică o întrebare de tip a fi sau a nu fi. Te-ai confruntat vreodată cu sindromul impostorului?

Fraza aceea chiar este punctul culminant al povestirii. Da, m-am confruntat cu sindromul impos­torului foarte mult timp și încă o fac, în diverse situații, inclusiv ca scriitor. Este o experiență nouă pentru mine. Am avut foarte multe situații în care mi s-au pus etichete care i-au făcut pe ceilalți să mă judece și să vadă în mine niște lucruri la care eu nu mă gândisem. Este foarte ciudat. De exemplu, mi s-a întâmplat să lucrez în baruri în România și în același timp să vină colegele mele de la ONG să scriem un proiect european împreună. În același timp și spațiu, eu eram vicepreședinte de asociație și ma­nager de proiect, dar și ospă­tăriță. Între două paragrafe ser­veam ceai la mese. Pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis ochii în privința modului în care avem tendința să-i judecăm pe ceilalți. Dacă eu sunt judecată de cei care mă văd servind ceai și apoi apă­rând la un eveniment elegant în calitate de manager de proiect pentru niște chestii care nu au nici o legătură cu interioritatea mea, m-am întrebat în ce măsură noi, oamenii, facem asta față de cei din jurul nostru în general.

Apoi, când m-am mutat în Anglia, m-am lovit și mai mult de stereotipuri, pentru că primeam automat eticheta de româncă, una nu tocmai de glorie, cu atât mai mult atunci când lucram în res­taurante. La un moment dat am lucrat și în mediul universitar, în cercetare și administrație. Să văd cum oamenii mă priveau și mă tratau mai cu respect, în ciuda faptului că eram aceeași persoană cu cea care lucra în bar, m-a făcut într-adevăr să mă întreb cum de nu mă pierd între toate aceste roluri pe care le joc. Nu am o soluție pentru asta. Nu pot decât să-mi spun că eu sunt ceea ce sunt aici și acum.

O temă pe care am regăsit-o în mai multe povestiri din cartea ta este cea a autostopului. Personajele tale călătoresc adesea neconvențional, căutând mai degrabă aventura. Putem să facem referire la mitul călătoriilor inițiatice ale personajelor de basm, dar transpunând metafora în contextul personajelor tale moderne, cu părul roz și piercinguri?

Mai degrabă putem vorbi despre o dorință de cunoaștere a lumii așa cum este ea. Viața în sine are o doză de imprevizibilitate și difi­cultate. De aceea, pentru per­sonajele mele, să facă autostopul este un mod de a intra în contact cu ambele, adică și cu frumusețea lumii, dar și cu dificultățile ei. Și eu am făcut autostopul de multe ori și cred că am avut foarte mare noroc să nu mi se întâmple nimic, dar am auzit și povești nefericite. Atunci când făceam autostopul nici nu aveam bani și încercam să lungesc bugetul, altfel aș fi luat trenul, dar cumva căutam exact asta, să intru în contact cu lumea altfel decât în mod normal. În­tâlneam oameni din tot felul de clase și categorii sociale, cu povești de viață pe care altfel nu le-aș fi întâlnit. Cred că de atunci exista o căutare a mea ca scriitor de a înțelege lumea dincolo de ceea ce-mi arătau părinții, dincolo de ceea ce mă învăța școala sau vedeam la facultate.

Dimensiunea aceasta de pe­ricol neconștientizat încă nu este tratată în proza mea, dar este o chestie la care mă gândesc și des­pre care probabil voi scrie la un moment dat. Cred că această inconștiență ține de adolescență, când nu ai suficientă experiență și imaginație să poți să vezi toate pericolele posibile. Totuși învă­țasem un fel de decalog al auto­stopului care m-a ajutat, cred eu. Acum n-aș mai face autostopul.

Este o curiozitate pe care probabil orice cititor o are: în ce măsură personajele create de tine își găsesc corespondentul în viața ta și în ce măsură putem considera acest volum de povestiri și un jurnal al scriitorului?

Nu e un jurnal, asta pot spune sigur. Voi da și un exemplu de ce nu sunt bună la scris jurnale. Una din primele povești pe care le-am scris și în care am pus mult suflet a fost când a murit bunica. De obicei, o experiență din asta de pierdere te face să vrei să scrii. Mă simțeam vinovată că în ultimii ani, fiind ocupată cu adolescența, nu o mai băgasem foarte mult în seamă și soluția pe care am găsit-o eu atunci a fost să scriu despre bu­nica mea ca o formă de a o salva. Privind acum retrospectiv, mi se pare foarte naiv, evident. Așa m-am apucat atunci să scriu o po­vestire despre o experiență care a cons­truit-o pe bunica. Doar că, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că trebuia să elimin o mul­țime de elemente care erau ire­levante și stăteau în calea poveștii. Pe unele le-am modificat, am mai și adăugat detalii de la mine. Atunci am înțeles că vocația mea nu este de non-ficțiune, ci de ficțiune și că prioritizez atât de mult povestea, încât deformez biografia oamenilor. În momentul în care am încercat să copiez un om din realitate într-o poveste, am finalizat prin a-l falsifica.

Aș spune mai degrabă că prozele mele sunt un colaj de ex­periențe proprii, povești ale prie­tenilor, experiențe despre care am auzit sau am citit, detalii mărunte văzute în filme care rezonează cu mine. Într-adevăr, există și ele­mente autobiografice, dar ar fi o greșeală ca cineva să-și închipuie că acolo sunt eu. Sau, mai bine spus, ar fi foarte greu să des­com­pun o astfel de proză și să spun unde și care sunt eu. Dacă pare că s-a întâmplat cu adevărat, e minunat.

Galerie foto