Pe 9 noiembrie 2023 la Moniuszko Auditorium din Teatr Wielki, Varșovia, a avut loc Gala International Opera Awards, cele mai prestigioase premii care se acordă în lumea lirică. Printre laureații distincțiilor considerate Oscarurile operei s-au numărat anul acesta soprana Aigul Akhmetshina și baritonul Michael Spyres, desemnați cei mai buni interpreți ai anului, dar și dirijorul Antonio Pappano, regizorul Barrie Kosky și compania Bayerische Staatsoper. Am stat de vorbă cu muzicologul Mihai Cosma, singurul român care face parte de patru ani din juriul acestei remarcabile competiții, într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“. Astăzi, prima parte.
Domnule Mihai Cosma, vă mulțumesc pentru acest interviu. Sunteți singurul român care face parte din juriul International Opera Awards. Ce reprezintă aceste premii, care mai sunt numite Oscarurile Operei?
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră vine chiar din felul în care ați formulat-o. Într-adevăr, ele sunt Oscarurile Operei și li se spune așa cam de când au fost fondate. Nu sunt foarte vechi în timp, momentul în care un grup de jurnaliști muzicali și de entuziaști ai operei s-au gândit să le înființeze s-a petrecut în 2013, deci anul acesta a fost aniversat primul deceniu. Ideea a venit și din frustrarea că industria filmului are aceste premii atât de prestigioase, atât de bine gândite și de bine organizate și care, să recunoaștem, aduc bucurie și o recunoaștere muncii celor din domeniul cinematografiei. Și atunci și-au spus: opera nu există? E vorba tot despre actori, actori care cântă, despre regizori, scenografi, despre cel mai bun spectacol și așa mai departe. Așa că au fost fondate la Londra și se bucură de o foarte mare popularitate, de un interes imens în industria spectacolelor lirice și au recompensat de-a lungul timpului cele mai mari nume din domeniu: cântăreți, dirijori, regizori, teatre lirice sau producții noi. International Opera Awards sunt premiile care reprezintă performanța, valoarea și o acoperire globală în lumea artei lirice, din partea juriului care face nominalizările și care știe despre ce e vorba.
Sunteți singurul român care a făcut parte vreodată din acest juriu. Este un juriu prestigios, care numără și doi critici muzicali importanți ai momentului în lume. Unul dintre ei este John Allison, cel care conduce „Opera Magazine“. În juriu mai sunt și artiști lirici, dirijori, intendanți sau manageri ai unor importante teatre lirice din lume, așa cum spuneați. Cum ajunge un muzicolog sau muzician să fie jurat la International Opera Awards?
Aparent, nu ar fi mare lucru pentru că juriul este foarte mare. Cifra se învârte în jurul a 50 de persoane. Nu este identic în fiecare an. Numele se mai schimbă. Eu am bucuria și onoarea de a fi membru în acest juriu din 2019, de patru ani. Cred că două lucruri au fost hotărâtoare în alegerea mea în acest juriu. Primul este faptul că sunt corespondentul pentru România al revistei „Opera Magazine“ din Londra de mai bine de 20 de ani. Probabil că echipa de critici de acolo condusă de John Allison a remarcat ceea ce scriu și m-a ținut minte. Pe de altă parte, a fost o vreme când, timp de patru ani, am lucrat în managementul Operei Naționale din București și, din această poziție, am lansat un concurs internațional de operă care a prins foarte repede și care a ajuns să fie invitat ca membru în Federația Mondială a Concursurilor într-un timp foarte scurt. A fost record absolut! Niciodată un concurs nou nu a fost invitat să facă parte din Federație atât de repede, recunoscându-i valoarea și buna organizare.
Da, este vorba de International Grand Prix of Romania…
Așa este. Pe atunci avea un titlu pe care l-am formulat în limba franceză, Le grand prix de L’Opéra, care ulterior s-a transformat, așa cum spuneați, în International Grand Prix of Romania. Unul dintre criteriile importante de organizare a fost să avem un juriu format din oameni cu standard înalt în lumea operei. Și au venit la București o serie de oameni care au un cuvânt greu de spus în lumea operei, care au văzut că și în România lucrurile pot fi organizate bine și că se poate face un concurs la nivel occidental, de ținută, corect și cu adevărat internațional. În România au fost multe concursuri în care s-a spus că este un juriu internațional. Veneau unu-doi invitați sau unul din Republica Moldova, însă în acest caz majoritatea membrilor, 80 la sută, erau străini și erau de la cele mai prestigioase teatre, începând cu Covent Garden sau cu teatre din Roma și Sankt-Petersburg. Am avut ocazia să îi cunosc pe mulți care acum îmi sunt colegi în juriu. În acest an, nu mai puțin de opt persoane de acolo erau conectate într-un fel sau altul cu ce am făcut la opera din București. Pe de altă parte, în 2015, pentru prima dată în istoria sa, Opera din București a organizat Adunarea Generală a Asociației Internaționale de Operă, o întâlnire de mare prestigiu. Niciodată această asociație nu a trecut de jumătatea Europei, nu s-a apropiat de zona de Est. Atunci au fost la București 200 de directori de operă și de directori de agenții de impresariat. Cu această ocazie au văzut despre ce este vorba și au considerat că sunt o persoană care are expertiză și cred că și-au dat seama că mă caracterizează verticalitatea și corectitudinea în a judeca.
Dacă este să ne referim la sistemul de funcționare al acestui juriu, să spunem că au fost câte șase nominalizări pentru fiecare categorie. Este vorba despre cel mai bun dirijor, cel mai bun regizor, cel mai bun cântăreț și așa mai departe. Explicați-ne sistemul și criteriile pe care le urmărește juriul în desemnarea acestor distincții anuale. Ce aveți de făcut în calitate de jurat?
În principiu au fost câte șase nominalizări, însă nu este o cifră fixă. În general au fost câte șase, dar au fost două categorii în care s-au făcut opt nominalizări, o categorie în care se fac șapte. Cifra este valabilă pentru categoriile cele mai populare, cum ar fi dirijorul anului sau solistul sau solista anului. Acolo nu se depășește un anumit număr de nominalizări, dar la alte categorii, cum sunt cea mai bună producție sau cel mai bun teatru sau operă redescoperită, acolo se fac nominalizări în funcție de situația concretă din anul respectiv. S-ar putea să fie șapte în loc de șase și să fie nevoie să mai adaugi încă un spectacol. Nu este o problemă dacă juriul face o propunere în plus, pentru că acestea nu sunt de fapt premiile. Nominalizările sunt, la fel ca la Hollywood, un lucru de mare prestigiu. Ele se difuzează către presă. Toată lumea află că respectivul teatru sau bariton sau scenograf a fost nominalizat, lucru care înseamnă deja un pas foarte important în carieră. Să spui că ai fost nominalizat la Oscarurile Operei! Dar asta nu înseamnă că ai și fost premiat. După etapa nominalizărilor, care se fac pe o listă deschisă, urmează votul final care alege un singur câștigător din cei șase, șapte sau opt, depinde de categorie. Fiecare membru al juriului știe care sunt categoriile. Propunerea este evident liberă și se bazează pe niște criterii. În primul rând trebuie să țină cont de valoare. Nu poți să propui un spectacol care să fie mândria locală, dar care, dacă îl judeci după criterii internaționale, este modest și nu ar ține pasul cu ce se întâmplă în lume. Vorbim de realitate, de încadrarea într-un standard. Nu am putut niciodată să propun un spectacol din România la cel mai bun spectacol din lume pentru că îmi dau seama că, oricât ne-am bucura noi că Opera din Craiova sau Galați, să spunem, au reușit o performanță sau au avut un spectacol neobișnuit pentru orașul sau trupa respectivă. Nu acesta este criteriul. Nu ne putem bucura că, față de posibilitățile lor reduse, s-au autodepășit.
E vorba de încadrare, de raportare, la standardul internațional.
Da, încadrarea firească în lumea operei. Așa am gândit noi și la concursul de Grand Prix. Nu dădeam premii românilor pentru că sunt români și nu au condiții să învețe. Dacă țin pasul cu ceea ce se întâmplă în lume, e în regulă. Dacă ai rămas în urmă, poți să primești o strângere de mână și calde felicitări. Deci lista e deschisă și trebuie să propui ceva viabil. Apoi propunerea intră în discuția celorlalți, ca să apară pe lista de nominalizări. Trece prin sita colegilor. Ei analizează: cine este această persoană? Merită? Există un video? Poate fi văzută undeva? Există înregistrări? Există articole din presă care pot fi citite? Putem să stăm de vorbă cu dirijorul? Oamenii se interesează ca să se convingă dacă e bine sau nu, iar la cele mai importante categorii o bună parte din membrii juriului chiar călătoresc prin lume și se duc să vadă personal spectacolele.
A fost greu să vedeți spectacolele pentru jurizare?
Anul trecut lucrurile au funcționat mai ușor. Premiile se acordă pentru ceea ce s-a întâmplat în anul precedent. Din România nu este foarte simplu să faci aceste deplasări, însă anul trecut, și pentru că a fost an pandemic, s-a făcut în așa fel încât membrii juriului să aibă acces la o platformă, care altminteri este cu abonament, o platformă pe care poate să o vadă și publicul. Sunt platforme locale. Marile instituții de operă au propriul lor post de televiziune…
…un CCTV al operei.
Așa este la Metropolitan, cel mai vechi din lume, dar nu numai acolo, bineînțeles. Cei de la Madrid sau Paris sau Opera Regală din Londra sau Mariinski din Sankt-Petersburg au asemenea platforme. În felul acesta poți vedea spectacolele primind un acces preferențial, ca membru al juriului. Apoi există categoriile de disc. Cea mai bună înregistrare a unei opere integrală și cel mai bun recital solistic înregistrat pe disc. Din nou, ți se dă acces printr-un aranjament care există cu casele de discuri, la un link, unde de pe un server poți să asculți discurile respective. Iar dacă ai vreun dubiu, dacă dorești să te consulți și să afli niște lucruri în plus, poți să stai de vorbă cu colegii din juriu și să le ceri părerea.
E o meserie frumoasă și, sincer vorbind, vă invidiez! Mă gândesc și la discuri, dar și la spectacolele pe care le-ați vizionat în decursul acestui an. Să vorbim despre câștigători acum: ați pomenit despre Lisette Oropesa pentru album solo, French Bel Canto Arias, Il proscritto de Mercadante cu Ramon Vargas, la Opera rara, spectacolul câștigător la integrale, dar și despre soprana Aigul Akhmetsina. E un nume despre care noi nu am auzit foarte multe. Cine este această soprană?
Vă doresc să o auziți cântând. Este o soprană foarte bună. S-a născut în Kazahstan și are toate calitățile de a fi plăcută pe scenă.
Am ascultat un fragment filmat cu ocazia acestei gale și am rămas foarte impresionat, vă mărturisesc…
Cântă foarte bine. A fost o perioadă – nu mai sunt sigur că mai este valabil și în prezent ceea ce spun acum –, dar în Kazahstan a existat o finanțare fabuloasă pentru încurajarea tinerilor artiști care au dorit să facă operă. Domeniul acesta a fost încurajat. Cum să facem ca tinerii noștri să se îndrepte spre acest domeniu, să studieze opera și să o facă unde ar fi cel mai bine în lume! Dacă vor să meargă la Sankt-Petersburg sau la Paris sau în Germania, să meargă acolo. A fost o inițiativă extraordinară și care a funcționat. Au fost mulți soliști care au învățat în cele mai bune locuri din lume, nu neapărat la școală, cât în colective bune, unde au fost ucenici, au văzut repetiții și cum se lucrează cu artiști mari, coregrafi, dirijori, cu regizori. Până la urmă li se oferă și un rol de dus tava la început. Acest sistem sigur că are nevoie de finanțare și sunt țări, cum este Kazahstan sau cum este Mongolia, care au finanțat educația tinerilor cântăreți și care dau rezultate. Aigul Akhmetsina a continuat pregătirea începută acasă, la Sankt-Petersburg, exact cum spuneam mai devreme, în teatru. A fost la Mariinski și a asistat la spectacolele care sunt de foarte înalt nivel. A primit și roluri, a participat la concursuri internaționale, au văzut-o membrii juriului și i-au lansat invitații. Și a intrat în circuitul impresarial. Oricât de bun ai fi, nimeni nu stă de vorbă cu tine dacă nu ai impresar, agent, care au deschiderea unor uși, care te propun și îți aranjează o audiție. Având așa de multe calități, Aigul Akhmetsina a ajuns repede în locuri importante. Eu am avut plăcerea să comentez o transmisiune în direct de la Metropolitan, unde ea cânta rolul Gildei, chiar anul acesta. A ajuns foarte departe și este o cântăreață care merită din plin.
De abia așteptăm să o ascultăm. Aș vrea să vă întreb și despre cântărețul anului, Michael Spyres. Bariton sau baritenor?
El este ceea ce specialiștii numesc baritenor, pentru că există și asemenea titluri de voce. Așa cum suntem poate mai obișnuiți la soprane și mezzosoprane să amintim de acel „falcon“, așa există și tipul acesta de baritenor sau mai cunoscute exemple cu persoane celebre care au început ca tenori și au continuat cariera ca baritoni. Putem deci să spunem și baritenor, așa cum, legat de rolul Oedip, suntem foarte obișnuiți să spunem bas-bariton.
L-am ascultat pe chiar albumul numit Baritenor, 2021. E impresionant acest tânăr.
Așa este. Atunci când dai asemenea premii, ai la dispoziție tot ce s-a făcut în lume în anul respectiv. Și se fac foarte multe discuri. Nouă ni se pare că industria discului este în declin, că nu se mai fac atâtea înregistrări, dar nu e adevărat. Se fac foarte multe și foarte bune. Singura discuție actuală este suportul pe care vor fi difuzate. Merită să investești în fabrici, în suportul fizic, în distribuție, în magazine, în vânzări sau e mai simplu să le plasezi digital? Trebuie să recunosc că și eu, în drum spre Varșovia, încă mai ascultam la căști de pe telefon, în avion, niște înregistrări ca să-mi împrospătez memoria. Este foarte comod, la un clic distanță, și avantajos financiar. Deci industria discului există, înflorește, dar s-a modernizat.
Opera de Stat Bavareză a fost desemnată cea mai bună instituție lirică a anului, cu Război și pace de Prokofiev. Ați văzut acest spectacol?
Nu, însă cunosc acest titlu. L-am văzut în alte variante și trebuie să vă spun că este una dintre cel mai greu de montat opere. Vorbim despre război, despre strălucirea curții țariste…
O inerentă monumentalitate…
Un caracter epic, pentru că este romanul lui Tolstoi, cu desfășurările respective, cu bătălia de la Borodino, cu Napoleon. Sunt scene unde se trage cu tunul, vin trupe de călăreți. Nu mai spun de balul de la curtea țarului și de numărul imens de personaje principale. Mie mi se părea întotdeauna că opera Oedip are o viață grea din punct de vedere al montărilor, pentru că are prea multe personaje principale. Însă, față de Război și pace, Oedip e o operă ușor de montat. Pe de altă parte, vorbim despre Prokofiev, de unul dintre cei mai mari compozitori ai epocii moderne, care știe să atragă și printr-o exprimare melodică, care are o orchestrație luxuriantă și absolut fermecătoare. Un compozitor personal, modern. Este o delectare să auzi opera lui Prokofiev, nu doar Război și pace. El a scris multe opere care se joacă peste tot în lume și care au rămas în repertoriu. În chiar cuvântul său de acceptare al premiului, directorul Operei din München a spus că, atunci când a început invazia rusă în Ucraina, s-a gândit dacă vor mai juca opera rusești, sovietice. Însă nu este vorba despre politică, ci despre mari valori ale culturii universale, iar Prokofiev se încadrează aici. Rahmaninov se încadrează aici. Ceaikovski, la fel. Nu putem să îi scoatem din repertoriu pentru că am scoate un organ vital al corpului cultural universal.
(Partea a II-a a interviului în numărul viitor)
FOTO 4: Război și Pace la Opera de Stat Bavareză © Wilfried Hösl