„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Alionușka de Lilia Calancea, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Ego. Proză.
– Fragment –
La Iași! La Iași!
Profesoara de istoria românilor, doamna Ibric, adora hărțile medievale și ura turcii. Corpolentă, coc blond la ceafă, sacou cafeniu tricotat. Semăna foarte mult cu Nonna Mordiukova, genul de femeie care oprește armăsarul din galop. Era ca o hidrocentrală care producea mai multă energie decât ar fi putut consuma vreodată. Surplusul de energie îl concentra în voce. Striga la fel de tare ca doamna Zdub, dar nu la noi, ci la pereți. Sau la turcii imaginari, căci noi eram prea cuminți, dresați deja să nu mai respirăm când profesorul intra în clasă. Mi-aș fi dorit ca în loc de cele n-șpe lecții despre Imperiul Otoman – subiectul ei predilect – să ne fi vorbit măcar un sfert de oră despre o pagină din istoria Basarabiei din secolul XX. Măcar una, la alegere: deculacizarea, deportările în Siberia, foametea organizată, sovietizarea etc.
Fac un efort de memorie. Poate ne-a vorbit și nu țin minte? De ce memoria mea de eminentă nu a înregistrat nimic? Chiar să fie atât de deficientă? Mai fac un efort. Pentru tine. Pentru mine îl fac. Nimic. E ca și cum aș căuta cu disperare un fișier pe care cineva l-a șters. Dar cine? De ce alte fișiere sunt la locul lor și doar ăsta lipsește? Unul dintre cele mai importante. Or, tocmai el ar fi putut schimba multe. Poate viața ta. Poate pe a mea. Doar n-am lipsit de la nici o lecție de istorie! Atunci? Mulți zic că cele mai importante lecții nu se învață în școală. Nu este adevărat. Școala e locul unde se cultivă memoria. Tot ce nu ne-au spus profesorii în școală e pierdut pe viață.
La sfârșitul primului trimestru, profesoara de istorie ne-a anunțat că mergem la Iași. Acolo urma să fim găzduiți de câteva din familiile elevilor unui gimnaziu. Încă ne temeam să punem mai multe întrebări sau să ne bucurăm înainte de a obține acordul părinților. Eu eram sigură de ai mei, dar iepurele a sărit din altă parte. Ceva nu era în regulă cu certificatul meu de naștere, nu mai știu nici azi ce anume – poate eram la hotarul vârstei dintre certificat și pașaport –, dar problema era că nu puteam călători cu el. Doamna Ibric a găsit îndată soluția: caută o metrică străină! „De unde?“, m-am mirat. „N-ai vecini? Trăiești în pădure?“
Pentru că nu trăiam în pădure, am împrumutat o metrică (Katia mi-a spus că fac o prostie și a refuzat să meargă la Iași). Singura care a fost de acord să-mi împrumute identitatea ei pentru România a fost o rusoaică de la etajul patru, cu doi ani mai mică decât mine. Am răsplătit-o cu o ciocolată turcească.
Abia la vamă, când grănicerul a strigat în autocar numele Olga Kaceaturova și eu nu am răspuns, am înțeles ce înseamnă să accepți o identitate străină. Inima a început să-mi bată frenetic, buzele îmi tremurau, fruntea îmi era transpirată. „Adică trebuie să păcălesc grănicerul? Să mă prefac că eu nu-s eu în fața omului cu epoleți?“
— Olgaaaaaazzzzz! a țipat la mine doamna Ibric. Dormi sau ce faci acolo, zzzzz?!
„Zzzoia“ voia să zică zumzetul ei care mă scotea din minți.
— Aici, am murmurat gâtuit, din spatele unui scaun, cu jumătate de față ascunsă.
Grănicerul mi-a zâmbit blând.
Doamna Ibric a respirat ușurată.
— Elevi distrați, dom’ grănicer. Trăiască România Mare!
Puteam să plâng în voie, cu fața ascunsă în faldurile perdelelor din Ikarus. Nimeni nu avea să mă remarce, pentru că în autocar s-a pornit o forfotă nemaipomenită. Chiote, cântece patriotice și bucuria regăsirii pământului istoric! Ce mai bucurie că l-am trecut prin fraudă!
Într-un târziu am ajuns în curtea gimnaziului de la Iași, unde urma să fim repartizați în familii. Drumul i-a stors pe mulți de entuziasm și patriotism. Așteptam obosiți lângă autocar pentru a fi culeși pe la casele familiilor care ne așteptau în curte. Spre deosebire de noi, colegii din România, de aceeași vârstă, săreau prin fața noastră exaltați și veseli ca într-o grădină zoologică cu animăluțe exotice.
— Vai, tati, ce-mi place de fetița aia cu blăniță. Zici că-i puiuț de leopard! Hai s-o luăm la noi, tati! Te rog!
— Pe mine mă cheamă Mihaela, dar pe tine?
— Olga.
Am citit dezamăgire în privirea ei.
Lăsând blana în antreu, m-am uitat lung la ea, de parcă o vedeam pentru prima oară. Nimeni nu-mi mai spusese până atunci că-i place ceva purtat de mine.
— Să știi că nu e blăniță, ci șubă.
— Șubă? a repetat Mihaela.
— Da. Când vei veni la Chișinău, o să-ți căutăm una. Se vând la ЦУМ. Dar acolo nu există blănițe. Doar șube.
Micul dejun a venit cu un declic. Un șoc! În sfârșit am înțeles ce era în neregulă cu gazda mea. Părinții Mihaelei vorbeau o română calmă, caldă, duioasă. Nu-mi venea să cred. Există oare și o astfel de română? O limbă care nu te biciuiește și nu te pedepsește, ci te învăluie și te leagănă. Cu cât mai blând îmi vorbea doamna Dobroși, cu atât mai tare îmi venea să urlu. Cu cât mai prevenitor era domnul Dobroși cu mine, cu atât mai mult mă rănea. Mihaela m-a ochit bine. Eram un puiuț sălbatic de leopard.
Nu știam atunci ce să fac cu atâta duioșie nemeritată. Și nu mai puteam respira… Părinții Mihaelei au observat starea mea și m-au întrebat îngrijorați dacă mă simt bine. Am fugit la baie. Nu voiam să mă vadă plângând. Plângeam a doua oară de când întâlneam români în carne și oase. Era prea mult. Tulburător. Insuportabil. În mine creștea URA. Știam deja că răzbunarea mea va fi strașnică, necruțătoare, năvalnică! Dar acum trebuia să mă stropesc cu apă rece și mai ales să NU mă port „ca la români“. Oamenii ăștia nu meritau roadele urii pe care o sădiseră alții în mine.
Părinții Mihaelei ne-au lăsat libertatea să ne facem singure programul. Am rugat-o pe Mihaela să mă ducă și la bojdeuca lui Creangă. Revenind târziu din mahalaua Țicăului, din senin am început să fredonez un cântec. Brusc, am tăcut jenată. Era în rusă. Cum să cânt în rusă pe o stradă din Iași?
— De ce te-ai oprit?
— Păi… e în rusă.
— Și ce dacă? m-a întrebat blând Mihaela.
M-am abținut să plâng a treia oară. Simțeam că devin puternică lângă Mihaela. În semn de recunoștință, m-am apucat să-i cânt așa cum n-am cântat nimănui niciodată. Mi-a plăcut s-o văd zâmbind la cuvintele pe care nu le înțelegea deloc.
AUTOAREA
Lilia CALANCEA s-a născut pe 13 septembrie 1977 la Strășeni, Republica Moldova. A absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici“ din Chișinău (1997) și Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (2002). A urmat un master la Institutul European de Înalte Studii Internaționale din Nisa, Franța (2003), apoi un master în traducere la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți din Bruxelles, Belgia (2004). Stabilită la Bruxelles din 2003. Membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A publicat romanele Regina nopții (Pontos, 2014), Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017) și Sunt oare un călău? (Polirom, 2022, 2023, laureat al Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2023, și nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2022, Premiul „Sofia Nădejde“ pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2022, și Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași“, ediția 2023) și volumul de schițe și povestiri Bocete de nuntă (Arc, 2019), care a fost nominalizat în 2019 pentru premiile literare ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, categoria proză scurtă.
CARTEA
La începutul anilor ’90, în plină perioadă de destrămare a Uniunii Sovietice, Zoia Vangheli era elevă în Chișinău. Fiică de bibliotecară, va fi transferată de părinți la o școală cu predare în limba română. Între alte schimbări, va asista neputincioasă la dispariția cărților ce îi încântaseră copilăria și la spectacolul convertirii entuziaste la românism a celor care până atunci fuseseră lăudătorii comunismului sovietic. În noua școală, Zoia, sensibilă și serioasă, se va împrieteni cu o colegă, îndrăzneața Katia. Povestea prieteniei lor, cuceritoare prin franchețea și lipsa de false pudori cu care e spusă, se desfășoară pe fundalul convulsiilor sociale și politice din acei ani. Dincolo de o maturizare grăbită care nu împlinește promisiunile adolescenței, ea ne lasă să întrezărim povestea unei țări întregi în epoca postsovietică.