O formulă care unifică la rampă cele două linii formative ale lui Radu Afrim – Literele și Regia – e premiera Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ Iași, Antologia dispariției. O constantă a ultimelor sezoane, apropierea de opere literare contemporane autohtone pe care regizorul le dramatizează și pune în scenă s-a materializat la, de pildă, Teatrul de Stat Constanța (Seaside Stories), Teatrul Național Tg. Mureș Compania „Liviu Rebreanu“ (Ierbar), Casa de cultură Bistrița (La câțiva oameni distanță de tine) etc.
Direcția creativă reafirmă rădăcinile artei teatrale ca demers de tridimensionalizare a unui text, indiferent ce înseamnă azi text. Un azi în care coexistă dramaturgie sonoră, coregrafică, vizuală, când „a vorbi“ nu mai e exclusiv atributul cuvintelor rostite. Afrim demonstrează o înțelegere fermă a raporturilor literar-teatral, a ales fragmente ce au calitatea performativității inclusă într-o proporție favorizantă.
Pentru producția ieșeană a recurs la șase scriitoare: Lorina Bălteanu, Ștefania Mihalache, Lavinica Mitu, Anca Vieru, Simona Popescu, Ruxandra Burcescu. Plus niște bucăți scrise de el însuși – Floarea de hârtie, A doua înflorire a nalbei mari. Spectacolul devine un produs estetic de coautorat însumat, o carte ale cărei file se perindă prin fața ochilor noștri. Fiecare capitol este anunțat simplu, prin menționarea titlului pe un ecran. Personajele ies din rândurile sursă, capătă corporalitate scenică, actorii (Ada Lupu, Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andrei Grigore Sava, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavarachi, Ioana Aciobăniței) absorb rolurile.
Coordonata de sensibilitate specifică prozei feminine s-a pliat perfect pe coarda de lirism rafinat tipic poeticii afrimiene. Scenariul dramatic e deschis de Floarea de hârtie (inserează și un poem al lui Khalil Gibran), un intro invitație la visare, la abandonarea lumii factuale și pătrunderea în cea a iluziei teatrale. O metaforă a creației, sintetizată în ficțiunea revărsată în pagină pe care Scamatorul o transformă printr-un truc magic, printr-o ardere simbolică, în spectacol pentru cei care și-au păstrat predispoziția la fantazare.
Cum se materializează dispariția?
Dramaticul, parodicul, derizoriul, grotescul, burlescul, satira corozivă, comedia neagră se întretaie pe parcursul a patru ore în Antologia dispariției. Registrele emoționale sunt impuse de stilistica literară și reinterpretare regizorală. Monoloage (Dealul meu n-are vârf, A doua înflorire a nalbei mari), secvențe cu doi-trei actori (De-o parte tu, Pipote și căpșuni), tablouri de grup (Firea lui Cuza se mărită, În grădina devastată, Goldanii Gândului, Îmi amintesc) animă decalogul pieirii, o temă conjugată în combinații neașteptate, cu variabile afective în gama pastelurilor. A celor de toamnă și iarnă, mai ales. Căci dispariția, în oricare dintre formele ei (plecare, abandon, fugă, distrugere, moarte), fizică sau afectivă, echivalează cu elegiac, tristețe.
Cum se materializează dispariția? Mai subtil, printr-o plăcuță de pe ușa de la intrare pe care e scris numele locatarei, o fotografie, o scrisoare, o păpușă; mai tranșant, prin gropi, oseminte, cimitir, un sicriu, elegant (alb, capitonat cu mătase; pentru a înmuia macabrul, când capacul i se ridică, un actor sare ca propulsat de un resort, după modelul cutiilor surpriză). Gradele dispariției (accidentale ori intenționate) sunt divulgate prin împrejurări literare care capătă teatralitate.
Melancolia, inclusiv atunci când e asociată cu un zâmbet atenuant, e nota imponderabilă a întregului. Raporturile dintre părinți copii și părinți, cauza multor frustrări existențiale, este o preocupare recurentă a creației teatrale la Radu Afrim, revine și acum ca subtemă de fond.
Spectacolul e o avalanșă de simboluri
Multiplicarea fiicelor din Ultimul tată, fragmentarea textului la șase actrițe, se citește ca semn al unei situații alienante întâlnite atât de des. Goldanii gândului vorbește tot despre fiice și tați, despre iubiri mutante, despre gesturi radicale. De-o parte tu scanează contradicțiile de maturitate mamă-fiică.
Alternarea solourilor cu secvențe de ansamblu impune cadența interioară. Unitățile textuale condiționează schimbările de acțiune și de tempo, spectacolul e structurat ca șir de tablouri care ilustrează titlul. Urmărim un mini-foileton.
Scenografia lui Cosmin Florea e picturală, însușire de plastică dinamică. Decorul e un tablou în mișcare, limbajul imagistic mixează vizualitate după reguli estetice riguroase – elemente de mobilier cadru, video-proiecție/ filmări/ mapping (Mihai Nistor), ecleraj care modelează în tandem. Costumele se integrează cromatic, caligrafiile coregrafice (Alice Veliche) ritmează peisajul scenic.
E multă emoție adunată în Antologia dispariției, o porți involuntar cu tine și după aplauzele finale. Spectacolul e o avalanșă de simboluri, un puzzle de momente intense, de amărăciuni traduse în colecții de imagini care au, în rărunchii lor, o încărcătură cathartică. Cu toții am fost părăsiți, părăsim și, cândva, ne vom întoarce în materialitatea pământului care acoperă la modul concret suprafața de joc. Căci ce altceva e viața dacă nu un traseu cu început și sfârșit?