Pentru cineva care la 14 ani prefera sa invete pe de rost versurile lui Cohen decit sa citeasca Baltagul, pentru cineva care si-a petrecut de curind o duminica intreaga decupind din "Rolling Stone" fotografii cu un anume septuagenar canadian, pentru cineva care nu fusese la Bucuresti pe 21 septembrie 2008, pentru cineva ca mine deci, trebuia gasita o solutie. Solutia a-nsemnat un drum cu trenul de doua ore de-al lungul Rhone-ului ("I'll be wearing a river's disguise"), pe-o ploaie interminabila, pina-n Geneva, unde luni, 27 octombrie, a avut loc cel de-al cincisprezecelea concert din turneul de toamna al lui Leonard Cohen.Geneva, cu magazinele luminate de cadranele ceasurilor, de lama bricegelor si de pepitele de ciocolata, cu statui ale lui Rousseau mai intelepte chiar decit Rousseau si cu un lac pentru care visezi sa ai macar o salupa cocheta, si-a adunat la Arena locuitorii cei mai speciali (fani Cohen, desigur) si vilegiaturistii muzicali. In total, cam 4.000 de bunici (media de virsta a spectatorilor trebuie sa fi fost peste 50 de ani) si vreo citeva sute de juni rataciti, ca mine, intr-o sala cam oarecare. In fata mea, trei doamne in virsta vorbarete si vesele (dintre care una venise cu pernuta de-acasa – scaunele de plastic erau tari, iar alteia i-a cazut din poseta tubul cu alifie – „E pentru deget, sa stiti!”), in dreapta, un cuplu de vreo 60 de ani (el a vazut tot concertul printr-un binoclu de buzunar, iar ea, dupa prima piesa, a bagat doua degete in gura si-a incercat sa fluiere, in culmea entuziasmului). In general, un public relaxat, care venise pur si simplu sa intilneasca un vechi prieten.
La 20.00 fix, monsieur Cohen a intrat pe scena si, dupa ce a primit salutul unui public in picioare, a cintat Dance Me to the End of Love, tinind mina stinga caus in jurul microfonului, ca si cum ar fi trebuit sa protejeze vocea, s-o faca sa ajunga intreaga la noi, ingenunchind uneori asemenea unui cavaler medieval care-si curteaza domnita, cu ochii inchisi si glasul vibrant. A repetat aceleasi gesturi tot restul concertului, intr-un ritual al intimitatii care a transformat Arena neospitaliera intr-un spatiu familiar si cald. Si da, dupa fiecare piesa si-a scos palaria, si-a plecat capul si a zimbit cu recunostinta cuiva caruia i se da mai mult decit a cerut.
La bisuri, toata sala era in picioare
Concertul a avut, cu foarte mici variatii, aceeasi structura precum celelalte concerte din turneu, alternind momente grave, inmarmuritoare, cu pasaje lejere in care puteai sa-ti tragi sufletul si sa-l aduni la loc de pe unde se imprastiase. Nu degeaba spunea Dylan despre Cohen, pe la inceputul anilor ’80, ca poetul canadian se transforma intr-un „autor de rugaciuni”. Cohen este, iar asta am putut s-o vad pe pielea mea, un sacerdot al unei religii marginale si periculoase – religia fragilitatii. Unele din clipele cele mai intense ale intregului concert au fost cele in care Cohen a rostit, lent, apasind fiecare sunet, refrenul de la Anthem („Ring the bells that still can ring/Forget your perfect offering”) sau prima strofa de la If It Be Your Will. Vazind cit de simplu poate un artist sa fie impreuna cu publicul lui (fara artificii sau scalimbaieli inutile), as indrazni, in virtutea unui minimalism extrem, sa spun ca vocea lui Cohen, asa cum e ea acum, plina de indoielile unei vieti intregi, nu are nevoie de nici un fel de acompaniament. As fi putut s-o ascult pina la epuizare (nu-i usor sa suporti trei ore de desavirsire), fara mandolina sau harpa, insotita poate din cind in cind de corul feminin.
Cu toate astea, m-am bucurat fara obiectii de intregul concert (desi uneori saxofonul sau pianul mi s-au parut stridente). Who by Fire, Bird on a Whire si In My Secret Life au fost, probabil, piesele cele mai puternice si mai aplaudate din prima parte (o sa fiti surprinsi sa vedeti cum pot intineri uneori bunicii). Dupa o pauza de un sfert de ora in care lumea a iesit sa se dezmorteasca printre standurile de gauffres si cola, Cohen a revenit, jucaus si la fel de elegant, cu Tower of Song, The Partisan (unul din cintecele Rezistentei franceze), Take This Waltz (mi-am dat seama pentru prima data, dupa ani de zile de cind ascult piesa asta, ca e un joc intre „I” si „ay ay ay”-ul spaniol al lui Lorca) si Hallelujah (la care inghetam la fiecare inceput de cuvint ca in fata unei incantatii).
In timpul lui I’m Your Man, mai precis dupa „I’ll examine every inch of you”, s-a auzit un strigat isteric care venea, cred, tocmai de pe vremea Beatles-ilor. La bisuri, toata sala era in picioare. So Long, Marianne si Famous Blue Raincoat vor ramine probabil pentru multi asa cum le-au auzit in concert, secrete si irepetabile. Totul s-a incheiat cu Whither Thou Goest si cuvintele lui Cohen: „Don’t catch a cold and all your blessings be yours”.
Cel care obisnuia sa cinte si sa recite in fata oglinzii (asa cum a inregistrat, de altfel, parte din primul album) a intors pentru o seara oglinda inspre noi, iar imaginea noastra reflectata in vers si melodie ne-a provocat blinde dislocari interioare, seisme ale inimii care nu au cum sa ramina fara urmari – So long, Mr. Cohen, „it’s time that we began/To laugh and cry and cry and laugh about it all again”.
Cohen in romaneste
 |  |  |