„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Neptun 83 de Liviu Diamandi, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Ego. Proză.
– Fragment –
Ajungem la Neptun pe întuneric. Ceasul arată 23.30. Recapitulez succint. Am plecat din București convinsă că lumea se năruie în jurul meu. Drumul pe Autostrada Soarelui, aglomerat. Domnul colonel Gîză are rău de mașină, deși nu își amintește să fi avut vreodată. Toată viața a condus mașina, zice el, dar asta nu înseamnă nimic. Răul de mișcare este rezervat pasagerilor, se manifestă atunci când conduce altul. Sau poate e doar un efect secundar al vârstei înaintate. Are 72 de ani. Pare sănătos și în putere, cu toate că suferă de un început de Alzheimer. Mai mult decât un început, dar e prea trist și descurajant să te gândești că ai pornit în ultima mare aventură alături de cineva care nu mai distinge firele din care e țesută realitatea. Și nici semnele distinctive ale propriei identități. A vomitat de două ori pe drum, mai mult fiere verzuie, pentru că nu mâncase mare lucru de dimineață. Și nu din cauza vitezei. Stilul meu de condus este calm și prudent. Duba veche nici nu poate atinge viteze amețitoare, care să provoace voma. O singură dată am depășit o rablă de camion, care în mod sigur nici nu avea voie să circule pe autostradă. Atunci s-a format în urma noastră o coloană de mașini conduse de bărbați nervoși, care au început să-mi dea semnale luminoase, unii chiar și claxoane, doar pentru că am îndrăznit să intru și eu puțin pe banda a doua, ca să depășesc o rablă de camion care mergea cu patruzeci la oră. Nimic mai ridicol decât un bărbat nervos, poate doar un bărbat nervos la volan.
Am trecut pe lângă o barieră improvizată și mai multe semne care indicau Ocolire. Am rulat încet pe drumul care coboară pe lângă lac, doar cu pozițiile aprinse, ca să nu atrag atenția cuiva. Atenția cui? Dacă ar fi pus pază, mă gândesc, paznicii trebuiau să fie la barieră. Să existe patrule de pază? Nu cred.
Oprim la aproximativ o sută de metri de intrarea spre Vila Paltinul B. Se aude țârâitul specific insectelor nocturne. Domnul colonel doarme, epuizat după atâta rău de mișcare, vomă și disconfort generalizat. Sper să nu moară aici, în dubă. Cum m-aș putea dispensa de cadavru? Era bine să fi luat cu noi și un bărbat mai tânăr, mai în putere. Un bărbat de 72 de ani și o femeie de 55 nu alcătuiesc o echipă tocmai redutabilă. Dar trebuia să fie el, ca să aibă sens călătoria asta.
Nu e mort, doarme, respiră și îi curge puțină salivă pe la colțul gurii. Îi ascult respirația neregulată, de om bătrân care doarme. Eu încă nu respir așa. De unde știi, te-ai ascultat în somn? Nu, nu m-am ascultat în somn. Dar sper și cred că încă nu respir așa. Când mă plictisesc de sunetul respirației lui, ies din dubă și ascult zumzetul insectelor nocturne. Rămân în picioare, rezemată de portieră. După o vreme, pe fundalul zumzetului insectelor nocturne se suprapun voci omenești abia audibile, apropiindu-se parcă. Cu ochii închiși, mă las încet pe vine, încercând să devin invizibilă. Tricoul alb și pielea mea albă, lăptoasă, contopite cu forma caroseriei albe. Dacă vocile ar fi adevărate, ar trece pe lângă mine fără să mă vadă sau prefăcându-se că nu mă văd. Nu sunt voci, locul este pustiu. Deschid ochii și mă desprind ca o umbră de caroseria dubei.
Vila este închisă pentru renovare, a rămas așa dinainte. Panouri metalice, vechi de câțiva ani, cu sigla unei firme de construcții și mai multe avertismente: ACCESUL INTERZIS!
Îmi lipesc fruntea de un panou. Ascult țârâitul insectelor. Inițiez autohipnoza. Și faci acum, îmi spune vocea mea interioară, același lucru pe care l-ai făcut prima oară când ai mers la școală. Ai privit literele alfabetului. Păreau imposibil de descifrat. Un cifru, cu timpul descifrat. Ți-ai format o imagine mentală a literelor. Bucle, linii, bastonașe, fragmente, segmente, elemente componente… La fel ai făcut și cu cifrele. Ți-ai format o imagine mentală a fiecăreia dintre ele, o imagine care ți-a rămas în minte pentru tot restul vieții. Ai privit fix în acel punct, într-un singur punct din acea infinitate de puncte tremurătoare, transcrierea optică a zgomotului alb, rulând pe retină sub pleoapele închise, ai privit acel punct îndelung, atât de mult, încât ți-ai format o imagine mentală. Și nu știi exact unde se află în mintea ta. Unde se află nu știi, imaginea acestui punct, în mintea ta, pe retină, sub pleoapele închise, zgomotul alb, tremurător, pulsând în ritmul electric, electronic, neutronic, al țârâitului de greieri.
Și poți să închizi ochii, acum!
Nu! Mă dezmeticesc, prăbușită într-o rână pe caldarâm. Nu știu dacă am închis ochii vreo clipă, sper că nu, cred că nu, cine știe ce aș fi pățit dacă îi închideam. Pierdeam orice capacitate de a mă proteja, instinctul de conservare, abolit, controlul motricității, mișcarea prin care am întins brațul, reușind să amortizez șocul căderii. Fără această amortizare, cine știe, fractură de bazin, craniul izbit de asfalt, creierii împrăștiați, materia cenușie amestecată cu praful gri, furnicile ivite brusc, mișunând prin girusuri.
Ai privit punctul sclipitor din oglindă, suprapus pe centrul pupilei, reia vocea mea interioară și continuă, brusc, cu întrebări despre sala de clasă în care am intrat prima oară, banca în care m-am așezat, încercând să stabilizeze regresul. Îmi dau seama că procesul de autohipnoză a devenit acum ireversibil și, cu ultimele puteri, cu ultimele forțe conștient controlate, alerg spre intrarea Vilei Paltinul. Ușa de la intrare este încuiată. Înconjor aripa veche a vilei și mă lovesc de piciorul schelei ridicate de-a lungul zidului. Mă urc pe schelă, schela are o scară, mâinile și picioarele se mișcă ritmic, în timp ce mintea mea conștientă mă părăsește, mă lasă în urmă, răspunzând în detalii amețitoare la întrebările vocii interioare despre sfârșitul primei zile de școală. La primul nivel, în loc de geam, dreptunghiul ferestrei e acoperit cu folie de plastic, o străpung cu unghiile, mă prăbușesc prin plastic, aterizez pe podeaua de lemn, cu ultimele puteri, forțe, sinapse, excitații ale nervului optic, disting, în lumina lunii, filtrată prin plastic, conturul camerei, recunosc camera în care…
Și cum ai dormit în noaptea aceea? Ce vis ai visat în somnul primei nopți, după prima zi de școală? Nu știu. Dar forma literelor, știai forma literelor? Da, știam deja să citesc când am început școala, știam forma literelor. Și scriam. Scriam nume de țări, cu litere mari de tipar, le copiam de pe globul pământesc, un glob-veioză. Scriam până adormeam. Mai târziu citeai povești, citeai cărți. Da, citeam mult, îmi plăcea să citesc. Citeai într-o vară Anna Karenina. Citeam și uneori adormeam citind. Concentrează-te pe imaginea asta, ești întinsă în pat, ațipești. Verifică unde se află ochiul minții, de unde te vezi. Din interior privești prin ochii întredeschiși, într-un punct oarecare, pe peretele de vizavi de pat? Sau poate ai închis deja ochii și poți vedea ce se întâmplă în spatele pleoapelor, imagini fără contur, culori schimbătoare, ca de fiecare dată, chiar înainte să adormi? Imagini dizolvate în culori schimbătoare, dizolvate la rându-le în transcrierea optică a zgomotului alb, punctele pulsatile. Și te vezi brusc din afară. Cum s-ar uita la tine cineva care se află acolo, cu tine în cameră. Știi că nu e vorba de altcineva. Vrei să crezi că nu poate fi altcineva. E amintirea ta. Tu ești cea care te vezi. Nu e nimic neobișnuit. De multe ori, atunci când încercăm să ne amintim despre noi înșine, cum eram așezați într-o anumită poziție, tot corpul relaxat, abandonat, nemișcat, ne vedem din afară. Am putea încerca să ne dăm seama, cu precizie, dacă în afară de noi se mai află cineva acolo, altcineva, care să poată privi așa cum ne amintim noi, dar nu putem fi siguri. Nu poți fi sigură cine era cu tine atunci când erai sigură că ești singură.
Zilele dinaintea plecării la mare. Nu, mai în urmă. Ultima zi de școală. Festivitatea de premiere. În fiecare an am luat premiu, din clasa întâi și până la sfârșitul liceului. Îmi plăcea să învăț. Festivitatea de premiere, careul din curtea școlii, părul meu blond prins în pampoane. Părul șaten al Irinei, fără pampoane, prins cu agrafe. Irina era rivala mea la învățătură și obiectul pasiunii mele, de la 7 până la 14 ani. Patru ani am urmărit-o în taină cum își ține mâinile în poală, cum își trece degetele prin păr, cum își suflă nasul, cum înclină ușor capul într-o parte când zâmbește. Obsesii inexplicabile. La începutul clasei a cincea i-am scris un bilet în care o sfătuiam să nu se mai scarpine cu degetul mic după ureche, să nu își mai muște buza de jos și să nu se mai încrunte atunci când zâmbește.
CARTEA
Pare să fie jurnalul unei femei. Dacă ar fi să o credem pe autoarea poveștii-jurnal, e fiica unui scriitor cunoscut și, copilă fiind, a fost martora unor întâmplări de la Vila scriitorilor din Neptun, în vara lui ’83. Dacă ar fi să o credem, a existat un timp în care scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun în vacanțele de vară. Nichita voia să scrie un roman despre tinerețe, iar Ioan Alexandru și un căpitan de miliție discutau pe plajă despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu printr-o combinație de algebră și geometrie optică. Cezar Ivănescu, aterizat intempestiv într-o noapte la Vilă, încerca să elucideze circumstanțele suspecte ale morții lui Marin Preda din urmă cu trei ani. Oamenii de știință ai momentului aveau și ei un loc de întâlnire pe litoral, pe malul lacului Limanu, unde discutau despre bătrânețe, moarte și incertitudinea unui nou răsărit de soare.