Cum începusem să povestesc săptămâna trecută, în curând o să aniversez doi ani de când am trădat vechiul și primitivul telefon Nokia negru, cu ecran mic, cu memorie precară și fără conexiune internet, în favoarea unui telefon extrem de inteligent, dinamic și conectat, cu toate dotările necesare unui individ activ din contemporaneitatea globalizată. Am fost încurajat de mai toți prietenii – dintre care unii mă priveau cu o milă înțelegătoare când scoteam din buzunar vechitura aia mică și lentă – să profit de noua tehnologie, fiindcă o să mă ajute să mă organizez mai bine, să îmi rezolv treburile din mers, să mă informez despre orice oricând am nevoie și, într-un final, să rămân cu mai mult timp la dispoziție după ce toate s-au rezolvat.
Și, parțial, toate astea sunt adevărate. De-acum nu mai trebuie să aștept până ajung în fața desktopului ca să îmi verific e-mailurile sau să răspund la ele. Iată, e dimineață, sunt în autobuz, în drum spre muncă și încă un pic adormit, iar din buzunar se aude un vesel „Bi-bidibi-bip!“. Am primit un e-mail. Scot telefonul, îl deschid, citesc, răspund rapid la mesaj. Am rezolvat. Pun telefonul la loc și îmi rezem capul în palmă. Mă uit pe geam. Bi-bidibi-bip! Alt e-mail. Iau telefonul, îl citesc: trebuie să trimit o fișă cu informații actualizate – cât mai repede, dacă se poate. Îmi notez în minte sarcina. O s-o fac după-amiază. Dau să închid telefonul, numai că bi-bidibi-bip! Doar o întrebare scurtă, la care răspund scurt. Zruuum! Un mesaj pe WhatsApp pentru părinții din clasa copiilor mei. Urmat de încă unul, o completare, și-apoi încă o completare. Trebuie să, până marți, toți părinții. OK. Îmi notez în minte și asta, deși probabil că o să rezolve Alina povestea. Bun, deci fișa.
Cobor din autobuz, o iau spre universitate și simt în buzunar un zruuum!, urmat rapid de încă vreo patru. Rezist impulsului de a scoate telefonul și de a mă holba în mers la el, ca atâția zombi ce sunt – ce suntem, fiindcă nu rezist, aud și un triink!, un SMS, probabil important. Mă opresc la un metru de o fată care se oprește și ea, cu obrazul aproape lipit de ecranul smartphone-ului. Probabil că așa arăt și eu, mă gândesc jenat, dar tot mă uit la mesaj: urmează să primesc un pachet, o cumpărătură online, trebuie să fiu acasă între ora și ora. Și, uite, mai am trei e-mailuri. Din fericire, două sunt reclame, spam, nu le bag în seamă, mă uit doar la al treilea, o invitație la o seară de lectură. Zruuum! sună WhatsApp, care îmi amintește că n-am citit mesajele dinainte și, uite, mai primesc, mai vin. Dar până ajung la lucru le citesc pe toate. Plus încă un e-mail, în care mi se cere să trimit un text, dacă se poate, până poimâine. Bun, îmi notez în minte. Rezolv totul când ajung acasă.
Până când ajung acasă, mai primesc câteva e-mailuri, mai notez în minte câteva lucruri de făcut și mi le sistematizez în minte. Acasă mă pun la birou, selectez textul ce trebuie trimis și încep să lucrez la fișa aia blestemată, când aud trriink! bi-bidibi-bip! zruuum! zruuum! bi-bidibi-bip! zruuum! Un prieten îmi cere o adresă. Un necunoscut îmi trimite o invitație. O firmă de la care am cumpărat acum o săptămână un joc Lego îmi face o ofertă de nerefuzat. O mamă din grupul părinților de pe WhatsApp întreabă dacă știe cineva ce teme au primit azi copiii. Într-un alt e-mail sunt întrebat dacă sunt mulțumit de cartea pe care am comandat-o luna trecută de la un anticariat online – nu știu, n-am citit-o, sunt ocupat să răspund la e-mailuri, să-mi fac fișa, să trimit raportul cerut cu vreo două ore în urmă. Răspund rapid la ce trebuie să răspund urgent, șterg cu ciudă, cu gesturi apăsate, ce nu mă interesează, revin la fișă… a, și raportul, și mă uit la ceas: s-a făcut târziu.
După aceea privirea îmi cade pe vechiul meu Nokia negru, părăsit pe un colț de masă. Îl mai folosesc pe post de alarmă alternativă de dimineață. Nu l-am mai încărcat de vreo săptămână, dar bateria pare aproape plină. Îl privesc lung și îmi amintesc de vremurile când auzeam un singur ton de apel. Apoi mă scutur și revin la treabă. O să termin repede, sper. Mănânc și mă pregătesc de culcare.
A trecut de miezul nopții. Să nu uit totuși să pun smartphoneul la încărcat. Când mă aplec să îl cuplez la priză, îl simt cum îmi vibrează în mâini: bi-bidibi-bip! Asta e, sunt conectat.