Frumusetea canonica
Un aer confortabil de deja-lu te invaluie la lectura volumului Ancai Mizumschi, Poze cu zimti, impresie care se confirma la fiecare pagina plina de noutati lesne recognoscibile. Autoarea scrie poeme de dragoste, patimase, metaforice, dar cu cenzura de bun-simt a sentimentului pe care societatea contemporana si mai ales obisnuinta de a fi postmoderni ni le-au inoculat ireversibil. Asa ca declaratiile de dragoste disperata capata un aer ironic si mai ales autoironic, metaforele cosmice sint reduse la scara meschina a vietii moderne. Sentimentul despletit este confruntat cu geamanul sau rau – poza ipocrita, literara – si apoi sugrumat. De pilda, indragostita are cultul sacrificiului, insa il descrie in maniera ironica, dezamorsind potentialul kitsch: „imbracata in pozele tale/ca o femeie sandwich/care iti face reclama/cu mine pre mine calcind/te apar de moarte”. Un poem precum „statiile de metrou” doreste sa descrie dragostea prin imagini insolite, ca pe o forta hiperbolica, dantesca, dar nu reuseste sa dea sentimentului o cuprindere mai vasta, ci doar sa-l plasticizeze, sa-l faca mai expresiv: „Iubirea asta traieste in sertarele lasate libere/in mobila, in morminte curate/in alveolele de beton de sub/Palatul Parlamentului/care e mult mai nou/decit ea//Iubirea asta n-are timp, e atit de mare/incit umple la minut/orice uter, orice vas,/orice coridoare secrete care ne tin/departe de tara”. Raminind in limitele unei poetici timide, retractile, Anca Mizumschi este obligata la slefuirea imaginilor, la un travaliu intensiv, dar care nu sparge tiparele.
Un mijloc de a produce imagini este in acest volum invazia recuzitei cotidianului, in varianta sa glossy-bucuresteana, intr-un univers inca plin de reminiscente ale unei vremi mai vechi, in care sacrul, magia sentimentala si jertfa de sine erau posibile. Titluri precum cruci always under construction, anca mizumschi by zara, sitcomul poetului, call-center, maica domnului pe catwalk, money channel, un ou faberge produc un vertij placut, dar de scurta durata. Surpriza se repliaza repede in teritoriu cunoscut, imaginea redevine familiara, grefa stilistica este suportata fara probleme de corpul sentimental al poemului: „locuiesc sub un munte de sticla/sub care se intinde/golul din viata mea ca o boala transparenta/pe care pot s-o dau si la altii/fara sa-i ating/o epidemie modiala in care/pamintul vazut de sus/e un ou faberge/crenelat”.
Anca Mizumschi scrie o poezie de o frumusete canonica, una care nu contrariaza, ci confirma asteptarile de lectura prin fiecare mica indrazneala, atent calculata. Domeniul poeziei are granite delimitate precis: nimic nu ameninta autonomia teritoriala a esteticului. Seria de definitii orgolioase ale poeziei data in ultimul text din volum, poze cu zimti, dedicat generatiei ’90, confirma aceasta impresie: poezia este generoasa („generatia mea traia in metrouri/in numele tuturor/al vaduvelor, al veteranilor de razboi/al oamenilor singuri”), autentica („Generatia mea isi scria poeziile direct pe piele/ca niste pergamente pretioase/pe care ni le trageam pe dedesubt”), sacrificiala („ne scriam poeziile asa cum altii isi trec pe cruce/anul nasterii si apoi o liniuta/fiecare volum ne amina moartea/cu un singur rind”), fragila in fata lumii dezlantuite („lucram unii la altii sa ne punem poeziile la loc/ca niste oase fragile vesnic luxate/care stateau separat in cartile noastre/prinse cu atele transparente/din loc in loc/si orice volum nou aparut/aducea un permis de invalid/in care scria ca ai voie/sa te amesteci/cu ceilalti oameni”), in fine, splendida si triumfatoare („oamenii intorceau capul dupa poezie/hipnotizati de soldurile ei uriase/de amanta regala”). Poezia Ancai Mizumschi se opreste parca prea devreme din incercarea de a redefini poeticul, realizind totusi un admirabil travaliu intensiv in poezia de dragoste.
Cinismul boem
Cu un titlu cam neoromantic dupa propriile standarde (fixate in volumele anterioare, cu titluri precum Fincler, Fundatura Homer sau Folfa), Nicolae Coande publica un nou volum de poezie anul acesta: Vint, tutun si alcool. Dezabuzat, cinic, Coande scrie despre sine cu o raceala admirabila: „Sint antrenat sa pierd totul./Tot ce am stiut vreodata e scris pe pereti/iubirea isi desface picioarele si varsa afara/un amanunt de prisos:/numele meu”. Neoromantismul afisat pe coperta este contrazis pagina cu pagina prin consecventa atitudine coltoasa, incomoda, casanta fata de tot ceea ce ii poate parea a insemna compromis, cedare. Altitudinea morala necesara in spatiul imaginar numit de autor „penibilaoltenia” este sustinuta cu ajutorul umorului – mai degraba pe latura sarcastica, totusi, decit pe aceea bonoma. Cartea se deschide cu Un poet in Brooklyn, unde sint numiti pe rind o serie de poeti craioveni, din unghiul de vedere al spatiului locativ pe care il ocupa: „ion maria sta in craiovita in blocuri facute de comunisti/pentru ordinary people/bucur si lascu pe calea bucuresti in blocuri facute de/comunisti pentru pedanti/si asta se vede in poezia lor”. Fara sa certe si sa profetizeze in pustiu, Nicolae Coande e preocupat de impostura morala deoarece, probabil, pretuieste autenticitatea poetica, privita, firesc, sub latura etica: „Atit de inteligenti si atit de lasi/rid pe infundate sau in hohote/de epoca/cu ironie si stil de ce nu/tocmai acum cind poezia/e mai uscata decit bradul de Craciun/de anul trecut”. Poetul urmeaza in volumul de fata cele doua drumuri, al atitudinii etice denuntatoare si al poeziei „esentiale”, revivificate.
In zona etica, unele poeme discuta chestiuni „la ordinea zilei”, in fond indiferente. Aici, antipatia manifesta fata de oameni si realitati actuale il fac pe autor sa depaseasca teritoriul poeziei. Coande calculeaza, uneori, gresit gradul de casabilitate al poemului, facindu-l mult prea arid, sec, uscat si preferind sa-i numeasca direct pe unii contemporani, in loc sa-i trateze ca pe niste simptome ale saeculum-ului: „nea firan”, „paleo-tinarul sol in tara printului constiintei”, „papioane patapievici-centrale”, criticul „cu pieptul bombat ca un curcan care vrea mai mult de la viata”. Oricit de simpatice ar fi verdictele acestea morale, ele nu-si gasesc locul aici.
Insa lirismul practicat de Coande este foarte pregnant atunci cind se opreste la cercul propriei constiinte (al propriei constiinte morale indeosebi), devenind poezie a eului. Aici, intr-o serie intreaga de texte, autorul articuleaza un discurs original, formulind stari piezise ale unei constiinte cu interesante contorsionari: „Dorm si nu ma pot trezi/dau din miini filmul se zgirie putin/afara e soare inauntru/curba mortii si a vietii/se ating voluptuos/nu ma satur privind/daca m-as trezi acum/as vedea un batrin in oglinda/gindul rasucit ca un ziar/vara”.
Alteori, prostratia se traduce intr-o forma de urit existential si de lingoare exprimata in imagini complicate, invaluitoare: „mintea e o coala/pe care nu sta scris nimic/iar sufletul adie intr-un triunghi scalen/scincetul unei flori de mar/cind am muscat din cer”. Nu intimplator, lirismul eului devine, in aceste conditii, unul interogativ, aspirind la demnitati ontologice. Figura christica defileaza prin mai multe poeme, ca semn al indepartarii de un adevar banuit: „Spre sfirsit/Isus a mincat laptuci, placinte calde si/dulceata de toporasi./Apa scoasa de o femeie la o fintina/din Garizim/i-a potolit setea./Apa de balta am baut si eu/am gustat laptuci si placinte calde/oferite de o femeie din timpul meu./Dar n-am mincat dulceata de toporasi –/oare cum o fi pe limba/lui Isus?”. Sa nu se inteleaga ca adevarul pierdut este neaparat cel crestin. Cel mai adesea acesta mascheaza tinjirea fara nume dupa stabilitatea lumii morale, de exemplu, sau dupa imposibila impacare cu sine a poetului si a omului in genere. Poezia lui Nicolae Coande este una traita, dar nu viscerala, ale carei viitoare intrupari le asteptam cu incredere.
Anca Mizumschi, Poze cu zimti,
Editura Brumar, 2008
Nicolae Coande, Vint, tutun si alcool,
Editura Brumar, 2008