Scriitoarea Christine Angot a săgetat, încă de la debutul din 1999, literatura franceză contemporană. Distinsă în 2013 cu Ordinul Artelor și Literelor din partea Ministerului Culturii din Franța, Angot și-a făcut cunoscută vocea încă de la primele cărți, folosind cuvântul pentru a dezveli adevărul, scriind pentru a îndepărta metaforele și a da la o parte fiecare propoziție inutilă.
În 2016 a apărut la noi, tradus din limba franceză și note de Mădălin Roșioru la Editura Polirom, romanul O iubire imposibilă, nominalizat la Prix Goncourt și distins cu Prix Décembre 2015, iar în prezent ne putem bucura de cel mai nou roman al autoarei, Călătoria în Est (Ed. Polirom, 2023), tradus de Sînziana Cotoară. Avem în față, și de data aceasta, un roman ca un tren de mare viteză și care lovește cu o forță pe măsură. Autoarea își păstrează stilul succint, tăios, dezbrăcat de orice înflorituri nenecesare, lăsând în fața lumii adevărul în singura lui formă posibilă în cazul temelor abordate de ea: dureros, traumatizant și imposibil de împachetat într-o altă formă.
Merită amintit, de la bun început, că însăși autoarea strecoară în text o cheie de care trebuie să ținem cont, un semnal către cititori, căci avem de-a face cu un roman à la Robbe-Grillet, măcar parțial, și ni se spune că adevărul e împletit aici cu ficțiunea fără să știm însă cum le putem discerne. Își propune „ca cititorul să stea în cumpănă, să se întrebe dacă este vis, realitate, să existe puțină incertitudine“ și îi reușește.
Nu există cuvinte care să acopere trauma
Protagonista Christine Angot își cunoaște pentru prima oară tatăl la treisprezece ani, în urma unei călătorii întreprinse de mama acesteia. Tatăl, Pierre Angot, își recunoaște fiica și în fața autorităților, conform noii legi a filiației după care copilul poate fi recunoscut de tată chiar și mulți ani mai târziu după naștere. Pierre conduce departamentul de traduceri din limbi indo-europene din cadrul Consiliului Europei, iar Christine este emoționată, tatăl ei e cel pe care și-l imaginase, își dorește o relație tată-fiică așa cum a văzut că au toate colegele ei. Christine e un copil, iar primele aluzii sexuale și gesturi deplasate întregesc plasa de păianjen pe care Pierre Angot o țese cu ferocitate în jurul fiicei sale.
Primele încercări de a spune ceva oricui sunt anihilate tocmai prin teribilul faptelor săvârșite de tată, iar Christine se agață de iluzia realității concrete, de construcția fragilă a unei rațiuni care nu poate exista nici la vârsta sa și nici în contextul unei astfel de traume: „Vedeam silueta tatălui meu în cameră, cu spatele în bătaia soarelui. Imaginea lui în momentul în care buzele noastre se ating. Voiam să spun. Intenția mea era clară. Însă formularea, vagă. Voiam să transmit informația. Dar nu-mi dădeam seama cum. Nu găseam cuvintele care-ar fi trebuit. Nu-mi veneau. Propoziția nu se lega. Intenția era acolo. Numai că se izbea de un gol“.
Iar această imposibilitate continuă, Christine inventează mecanisme, teorii prin care să își salveze propria minte, croiește cu ceea ce are la îndemână un copil de numai treisprezece ani: „Supravegheam. Îndeplineam o funcție. Supravegherea. O supraveghere continuă. De-aproape. Concentrată la mișcare. La alunecarea palmei. Sau chiar a unui deget pe cracul pantalonilor. Nu-mi scăpa nimic. Supravegheam, supravegheam, supravegheam“.
Tensiunea din aceste propoziții scurte e esența a tot ceea ce se spune și a modului în care adevărul iese la iveală în cărțile lui Angot. Căci adevărul despre incest nu se poate arăta decât în forma sa brută, nu există metafore, nu există cuvinte care să poată să acopere trauma. Mai mult, ceea ce autoarea face cu o dibăcie rece este să ne ia chipul în mâini și să ne facă să privim adevărul în față, nu ne dă voie să privim în altă parte așa cum fac, pe rând, mama și soțul protagonistei. Și, în tot acest timp, cel care îi neagă constant o relație normală tată-fiică este chiar tatăl, Pierre Angot, abuzatorul, intelectualul care va încerca să mimeze firescul acțiunilor sale, cel care se va preface că nu e călăul fiicei sale.
Un strigăt final de ajutor
Confuzia inițială amestecată cu vinovăție trece pragul prim al traumei și își afundă rădăcinile în esența ființei, iar încercările de a se redresa sau de a se salva spunând adevărul devin o imposibilitate. Trauma se instalează, iar la douăzeci și trei de ani iluzia revenirii cade, bulimia și dorința de anihilare completă iau în stăpânire victima, distrug ultimele ziduri care stăteau între pradă și agresor.
Complicii sunt ceilalți, tot așa cum l’enfer c’est les autres, la fel cum, și în Consimțământul Vanessei Springora, apărut la Editura Polirom în anul 2021, societatea franceză privește de pe margine sau își întoarce chipul pentru a nu se face părtașă la faptă. Dar cei mai mulți sunt cei care, întocmai ca Pierre Angot, normalizează faptele, încearcă să justifice acțiunile pe care însă legea le sancționează, chiar și un deceniu sau două mai târziu.
În adolescență, Christine continuă să caute mecanisme prin care să supraviețuiască, sunt deja mecanismele victimei abuzate, victimei căreia trauma îi guvernează acum viața și care nu se poate desprinde decât cu ajutor. Însă ajutorul specializat vine mai târziu, cei apropiați sunt complici prin lipsa lor de acțiune, prin felul în care aleg să tacă protejând agresorul și afundând astfel și mai mult victima în întunericul traumei. Mecanismele sunt de autoapărare și pentru a rezista în fața unei noi zile, iar cei care privesc din afară nu pot concepe niciodată cu adevărat cât de fragile și totodată esențiale sunt acestea pentru cei care încearcă să supraviețuiască: „Aveam două metode să rezist, cu două scopuri opuse. Eram împărțită între ele.
Să vorbesc. Să rup tăcerea. Pentru asta, era nevoie să văd lucrurile. Să le știu. Să le fac să existe în capul meu. Să mi le reprezint mental. Să îndur imaginile. Să trăiesc cu ele. Să găsesc cuvintele care trebuiau. Să le exprim.
Să tac. Asta mă ajuta să n-am nici o imagine în minte, să mă prefac mai departe. Să nu știu de-adevăratelea, să nu-mi mai fie frică, să nu dau viață îngrijorării, să nu dau realitate senzației că am o viață distrusă“.
Dorința de anihilare a propriei ființe după traumă nu vine doar prin tulburarea alimentară care în cazul lui Christine Angot ia forma bulimiei, ci și prin reîntoarcerea către abuzator, pentru anihilarea totală și ultimă: „Scăpasem de obligația să mă fac respectată. Chiar și de mine însămi. Să-mi păstrez persoana, ființa, integritatea, corpul. Toate astea. Viitorul. Șansele“. Este o renunțare și în fața celor care au renunțat la ea și este, în egală măsură, un strigăt final de ajutor.
Dezbătute intens în revistele literare și alte publicații culturale, romanele lui Christine Angot au același mesaj care nu se dezice și pe care autoarea a reușit să îl redea, de fiecare dată, cu la fel de mult succes și cu la fel de multă forță: literatura nu joacă rolul unui decorator, nu are misiunea de a înfrumuseța răul, ci de a-l aduce în față, de a-l scoate în piața publică și de a ne cere nouă, cititorilor, să-l privim în ochi, să înțelegem forma sa cu adevărat și să alegem dacă trebuie pedepsit. Călătoria pe care o face Christine Angot e drumul pe care îl parcurg cei pentru care a scris, cei care nu au avut cui să ceară ajutorul sau nu au știut cum. Și, pentru autoare, abia această formă a literaturii poate închide o rană.
Christine Angot, Călătoria în Est, traducere din limba franceză și note de Sînziana Cotoară, Editura Polirom, Biblioteca Polirom, Iași, 2023