„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Alpiniștii lui Mao de Cédric Gras, traducere de Nicolae Constantinescu, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Hexagon. Cartea de călătorie, publicat și în ediție digitală.
— Fragment —
Primăvara anului 1960. O expediție greoaie, o mică armată, se pregătea să se instaleze la mănăstirea Rongbuk. Trecuse deja un an de când revolta fusese înăbușită. Dalai Lama și cohorte întregi de exilați își găsiseră refugiu în India lui Nehru. Rebelii fuseseră respinși spre vest după ce, în cursul iernii, tăiaseră pentru scurtă vreme drumul ce ducea la mănăstirea Rongbuk. Informațiile în această privință sunt rare, chinezii nu se lăudau cu pierderile și războiul secret cu luptătorii khampa n-a prea avut ecou internațional. Aproape 100.000 de soldați îi urmăreau pe ultimii dintre ei prin sudul Tibetului.
După această amânare, escaladarea Everestului a putut în sfârșit să înceapă. Erau 214 bărbați și 11 femei din toată republica populară. Muncitori, agricultori, cadre didactice etc., repeta întruna propaganda. Revoluției îi plăcea la nebunie să înșire profesiile ca să sublinieze că proletariatul își luase soarta în propriile mâini. Acțiunea mobiliza și zeci de medici, operatori radio, meteorologi. Relatarea oficială dădea întâietate științei. Miza era însă pe cât de prozaică, pe atât de politică: steagul Chinei comuniste trebuia să fluture în sfârșit pe acoperișul lumii.
Era o expediție de stat pentru rațiuni de stat, aflată în întregime sub ordinele autorităților militare. Încărcătura de 100 de tone a fost transportată cu camioane și cu două avioane Antonov-6 oferite de sovietici – chinezii susțineau că le achiziționaseră –, pentru care a fost construită o pistă de aterizare la Tingri, așezarea cea mai apropiată. Micile stații meteorologice, instalate de aproape un an, ajungeau până la tabăra de bază avansată. Nici o expediție nu beneficiase vreodată de un astfel de dispozitiv de previziune. Baloanele-sondă erau folosite pentru a cerceta starea atmosferei și a calcula intervalele de timp frumos. Vechea cartografie engleză se dovedise perfectă între timp. Se rechiziționaseră 400 de oi, bovine și porci ca să fie sacrificate în funcție de nevoile de carne proaspătă. China comunistă își scotea în evidență cu mândrie mijloacele colosale, care i-ar face să se rușineze pe alpiniștii contemporani, convertiți la stilul alpin. Nu era o ascensiune, era un asediu. Fortăreața se numea Chomolungma.
Un prim contingent de hamali și soldați sosise încă de la sfârșitul iernii. Majoritatea tibetani folosiți în noile gospodării de stat din Shigatse. Instalaseră tabăra de bază cam la zece kilometri de mănăstirea Rongbuk, la o altitudine de aproximativ 5.120 de metri. Câți călugări mai rămăseseră atunci? Rongbukul fusese scena unor represiuni în urma revoltei din Lhasa, dar nimeni nu insistă asupra subiectului. O mărturie indirectă susține totuși că un anume lama Tenzing le-a dat binecuvântarea sa câtorva hamali… Cronicarii nu pomenesc nimic, preferând să laude tonele de carburant și de hrană deja transportate cu iacii spre taberele de la altitudine. Morenele lungi le-au permis animalelor de povară să se deplaseze printre ghețuri până la baza pasului nordic, la aproape 6.400 de metri!
Xu Jing și Liu Lianman se aflau încă în Lhasa, împreună cu vreo 60 de alpiniști selectați. Expediția se putea mândri cu „17 maeștri ai sportului, 18 alpiniști de nivelul unu și o mulțime de nivelul doi“. Titluri pompoase pentru niște alpiniști deseori neexperimentați – media de vârstă era de 24 de ani. Mai ales că, de data asta, „fratele mai mare“ nu răspunsese la apel. „Alpiniștii sovietici sunt antrenați insuficient“, ar fi justificat negociatorii trimiși de Moscova. Absurd, și de aici o mulțime de presupuneri. Într-un document clasificat „ultraconfidențial“ – Rezumat al lucrărilor pe muntele Everest –, chinezii aveau să mărturisească o veritabilă „furie“ în legătură cu această „retragere unilaterală“. Relațiile dintre cele două țări se degradau văzând cu ochii. Nikita Hrușciov, care tocmai denunțase crimele staliniste, era numit de acum „revizionist mizerabil“ de presa maoistă. Internaționala Socialistă se fisura, prietenia se clătina. Moscova refuzase să le dea planurile bombei atomice și, la fel ca în cazul Everestului, chinezii erau nevoiți să se descurce singuri.
Astfel, pe 10 martie 1960, exact la un an după evenimentele petrecute la Norbulingka, echipa a fost primită de conducătorii Partidului și ai armatei. Erau prezenți cei trei generali care administrau Tibetul fără sentimentalisme: Tan Guansan, pe care Liu Lianman îl cunoștea bine, Zhang Guohua, a cărui Armată a XVIII-a intrase prima în Tibet în 1950, și Zhang Jingwu. Alpiniștii au ascultat cu gravitate, în jurul unei mese mari, discursurile înflăcărate ale șefilor. Armata era atotputernică. Cu o vară înainte, intrase în Ladakh ca să anexeze platoul Aksai Chin. De câțiva ani, Beijingul construia acolo un drum sub nasul Indiei, ca să lege regiunea Xinjiang de Tibet. Degeaba protestase Nehru, Beijingul își acuza vecinul că era o bază de susținere a rezistenței tibetane.
Incidentele de frontieră s-au înmulțit și tensiunea a crescut între cei doi giganți. Moscova vânduse Indiei avioane MiG-21, refuzate înainte Beijingului, și, de când Dalai Lama fusese primit de Nehru, China denunța sus și tare „imperialismul indian“. Ea stigmatiza „expansionismul“ Indiei în timp ce își muta pionii și bornele de frontieră în haosul teluric himalayan. Beijingul sărea peste prăpastii și întreținea garnizoane în locuri izolate de la mare altitudine. Mao nu ținea seama de limitele moștenite de la Imperiul Britanic. Cât despre Everest, indienii îl considerau pe Tenzing Norgay, primul om care ajunsese în vârful lui împreună cu Hillary, ca fiind unul de-al lor. Și erau supărați pe el că desfășurase acolo sus doar steagul nepalez.
La drept vorbind și dacă e să dăm crezare raportului „ultraconfidențial“ privind expediția, China contesta pe atunci până și victoria obținută de Hillary și Tenzing, numind-o „glumă“. Autorii se bazau pe cartea unui detractor și pe coincidența prea întâmplătoare a ascensiunii cu urcarea pe tron a reginei Elisabeta. Calomnii care depășeau cu mult sfera sportului. Pentru China, escaladarea Everestului însemna în realitate revendicarea lui! La începutul primăverii anului 1960 au avut loc negocieri între prim-ministrul chinez și cel nepalez. Micul regat era prins ca într-o menghină între cei doi puternici vecini ai săi. Se temea să nu fie absorbit de India și a restabilit relații diplomatice cu China, cu prețul unei recunoașteri a suveranității acesteia asupra Tibetului.
Disputele în privința trasării frontierei au fost nenumărate, îndeosebi în Dolpo sau Mustang. Beijingul pretindea Chomolungma în întregime și până în văile districtului Solukhumbu de la poalele versantului sudic, sub pretextul că acestea s-ar fi aflat sub jurisdicție chineză în vremuri de demult, printr-un joc de suzeranitate cu Lhasa. Documentul „ultraconfidențial“ menționa în această privință o anexă de urma căreia n-am putut să dau, dar o hartă din 1954 nu se ferea să includă în întregime Everestul în teritoriul chinez. Nepalul a fost stupefiat. Nimeni nu se gândise vreodată că China ar putea să conteste linia crestei! Și cum s-ar fi putut ca Everestul să le aparțină chinezilor din moment ce aceștia nu-l escaladaseră niciodată? De altfel, Kathmandu îi găsise alt nume piscului piscurilor, ca să-l „nepalizeze“. De această parte a munților Himalaya, el avea să se numească de acum Sagarmatha.
Prim-ministrul chinez Zhou Enlai i-a promis un mare ajutor financiar regelui Mahendra și astfel s-a parafat un tratat de prietenie care stabilea un statu-quo în așteptarea unor tratative ulterioare. Mai mult ca sigur, guvernul nepalez nu știa nimic despre expediția care urma. Xu Jing și Liu Lianman aveau să transporte bustul lui Mao în vârful Everestului ca să legitimeze planurile țării lor. Alpinismul este numit adesea nebunie egotistă sau în cel mai bun caz mistică de câteva ființe care nu-i prea înțeleg sensul, dar de data aceasta era vorba de suveranitate. A înfige propriul steag pe vârfurile munților era ceva pe cât de inutil, pe atât de strategic. Cucerirea piscurilor himalayene a fost o chestiune de prestigiu pentru puterile occidentale, dar pentru China era o miză teritorială.
CARTEA
În 1953, Edmund Hillary și Tenzing Norgay au cucerit cel mai înalt pisc din lume urcând din Nepal. În schimb, versantul tibetan al Everestului rămânea un mister. Încercând să-l escaladeze, britanicii Irvine și Mallory pieriseră în 1924, iar trupurile nu le mai fuseseră găsite. După ce a ocupat Tibetul în 1951, China comunistă făcea mari eforturi să-l integreze. Escaladarea feței nordice a Everestului și înfigerea în vârful său a drapelului chinez păreau a fi un mijloc firesc de a desăvârși anexarea noului teritoriu. Partidul a ales câteva zeci de tineri proletari, dintre care mulți nu mai văzuseră niciodată un munte de aproape, și i-a trimis în Uniunea Sovietică să se inițieze în alpinism. În 1960, după o amânare de un an cauzată de revoltele din Tibet, o expediție chineză pornește să cucerească Everestul dinspre nord și să așeze sus în vârf bustul președintelui Mao. Cartea lui Cédric Gras spune povestea aproape de necrezut a celor puși să îndeplinească această misiune măreață.